Fericirea ca activitate rațională, virtuoasă
Aristotel (384 – 322 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai importanți filosofi din istoria filosofiei occidentale. S-a născut în Macedonia, a fost elev al lui Platon, iar mai târziu a devenit tutorele lui Alexandru cel Mare. Scrierile sale sunt sistematice, acoperind majoritatea aspectelor realității și ale vieții. Ele au exercitat o influență enormă în istoria filosofiei.
Următoarele pasaje sunt adaptate din lucrarea lui Aristotel, Etica nicomahică, un important tratat asupra principiilor eticii. În această lucrare, Aristotel discută despre fericire – „Eudaimonia” în greacă, care nu este un doar un sentiment subiectiv, ci reprezintă o stare de prosperitate. Fericirea este scopul cel mai înalt al activității umane și este urmărită ca scop în sine. Pentru Aristotel, rațiunea reprezintă cea mai înaltă facultate umană. Așadar, fericirea constă în activitatea rațională în acord cu virtutea de-a lungul vieții unei persoane.
Fericirea, deci, este ceva final și autosuficient, și este scopul oricărei acțiuni.
[…]
Acum, dacă funcția omului este o activitate a sufletului care urmează sau presupune un principiu rațional, […] și dacă funcția unui om bun este să facă ceea ce este bun și nobil – dacă acesta este cazul, atunci binele uman se dovedește a fi activitatea sufletului în acord cu virtutea. Iar dacă există mai multe virtuți, atunci în acord cu cea mai bună și mai completă virtute.
Dar trebuie să adăugăm „de-a lungul întregii vieți”. Deoarece cu o rândunică nu se face primăvară, și nici nu va aduce zilele senine. Tot așa, o zi sau o perioadă scurtă de timp, nu îl fac pe un om norocos și fericit.
[…]
Această expunere este în acord cu cei care identifică fericirea cu virtutea sau cu o virtute anume. Dar există o mare diferență în felul în care identificăm binele suprem ca fiind posesia virtuții sau ca reprezentând utilizarea acesteia, cu alte cuvinte ca pe o stare de spirit sau ca pe o activitate. Deoarece starea de spirit poate exista fără a produce niciun rezultat benefic, ca în cazul unei persoane care doarme sau care este inactivă, din varii motive. Dar o activitate nu poate fi astfel.
[…]
În prezent, plăcerile celor mai mulți oameni sunt în conflict unele cu altele, pentru că aceste plăceri nu sunt agreabile prin natura lor. Dar pentru cei care iubesc ceea ce este nobil, lucrurile plăcute sunt agreabile prin natura lor. Iar acțiunile virtuoase fac parte din această categorie. Așadar, viața acestor persoane nu are nevoie de plăcere ca de o atracție suplimentară, deoarece ea deja posedă plăcerea în sine. Deoarece omul care nu este fericit făcând acțiuni nobile nu este nici bun, la fel cum cineva căruia nu îi place să se comporte corect nu este considerat o persoană justă, și la fel cum cineva căruia nu îi fac plăcere acțiunile generoase nu este considerat ca fiind o persoană generoasă; și la fel în toate celelalte cazuri.
Dacă este așa, atunci acțiunile virtuoase trebuie să fie în sine plăcute. Dar ele sunt, de asemenea, bune și nobile. Și sunt bune și nobile în ce mai înalt grad, deoarece o persoană bună emite judecăți bune despre aceste lucruri. Așadar, fericirea este cel mai bun, cel mai nobil și cel mai plăcut lucru din lume.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.