CUM POATE FILOSOFIA PRACTICĂ ABORDA DRAGOSTEA?
de Carmen Zavala
În Fedru, Platon îl lasă pe Socrate să ne spună că dragostea este o „divine mania” pentru valorile spre care tânjim. Aceste valori sunt personificate în persoana iubită și de aceea căutăm să fim aproape de el/ea cât mai mult posibil. Ortega se referă la aceasta ca la un deficit de atenție, deoarece „există o eliminare progresivă în mintea noastră a lucrurilor care ne preocupau anterior”. Presupunerea lui Ortega este că aceste lucruri obișnuiau să ne facă viața mai bogată.
O altă posibilă interpretare este că, atunci când ne îndrăgostim, ne „resetăm” conștiința și, prin acțiuni concrete, punem la îndoială lucrurile pe care le facem în mod normal și modul nostru de a le face. Ne întoarcem la cele mai arzătoare dorințe și ne bucurăm de valorile pe care le deținem în mod conștient sau inconștient. Acest lucru se întâmplă atunci când ne concentrăm toate gândurile și simțurile asupra persoanei iubite.
În ochii altora, putem părea incoerenți și confuzi. S-ar putea să părem chiar autodistructivi. Această atitudine poate fi analizată într-o ședință de consiliere.
Din această perspectivă, această „nebunie” a iubirii ar putea fi o oportunitate de a ne examina viața și de a analiza ce dorim cu adevărat și dacă este posibil să ne schimbăm cursul vieții către dorințele ascunse care ne hrănesc spiritul. Aceste întrebări nu se întâmplă neapărat la nivelul limbajului. Se întâmplă la nivelul asocierilor de imagini, de imagini din trecut și imagini din timpul visării cu ochii deschiși, printre altele. La acest nivel luăm majoritatea deciziilor principale în viață.
Aici apare întrebarea pentru filosofie: Cum ar trebui filosofia și practica filosofică să abordeze acest domeniu important al gândirii? Adesea putem câștiga o discuție prin argumente bune, iar acest lucru ne poate da încredere în viziunea noastră asupra lucrurilor. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor victoria noastră nu-i schimbă („convinge”) pe ceilalți, în sensul de a-i face să-și schimbe atitudinea și acțiunile concrete. Uneori par să-și schimbe atitudinea din cauza unor argumente bune, dar în majoritatea cazurilor, empatia sau antipatia față de persoana care prezintă argumentele pare să joace un rol important în acceptarea sau nu a argumentelor. Din nou, decizia s-ar putea baza în primul rând pe asocierea imaginilor și doar în mod secundar pe argumentele exprimate. În secolul trecut, filosoful german Edmund Husserl a preluat această problemă și a propus o investigare a acestei sfere importante a gândirii.
De ce au abandonat acest proiect filosofii obișnuiți? Cum poate practica filosofică să abordeze aceste aspecte ale intenționalității (dorințelor) și ale asocierilor de imagine, care aparțin unui domeniu al gândirii care este anterior limbajului și cum pot fi comunicate aceste aspecte pre-lingvistice prin limbaj? Este posibil să oferim noi răspunsuri și să deschidem noi întrebări pentru filosofie, lăsând în urmă închisoarea limbajului, precum și acele filosofii ale trecutului care se bazează pe ideea că gândirea noastră depinde de limbajul specific pe care îl vorbim?
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.