Sinele ca o sumă de experiențe

David Hume (1711-1776) a fost o figură majoră în filosofia modernă, unul dintre cei trei empiriști britanici ai secolului 18(împreună cu John Locke și George Berkeley). A crescut în Edinburgh, unde a și studiat la universitate. La finalul a 28 de ani de viață, după patru ani de scris, a terminat cartea sa ”Tratat asupra naturii umane”, sperând să facă niște bani din ea, căci era destul de sărac. Din păcate cartea nu a fost bine primită, cu toate că mai târziu a avut o mare influență în istoria filosofiei. Alte câteva texte pe care le-a scris nu au avut nici ele mare succes. A doua lucrare filosofică majoră, ”Cercetare asupra intelectului omenesc”, a avut puțin mai mult succes. A continuat să aibe dificultăți financiare, și să își caute un loc de muncă și alte surse de venit. Numai după ce a publicat cele 6 volume despre istoria Angliei a ajuns să aibe succes, iar unele volume au devenit printre cele mai bine vândute cărți. A murit de cancer la vârsta de 65 de ani.

Următorul text este adaptat (și simplificat în mai multe locuri) din secțiunea ”Despre identitatea umană” din prima carte de filosofie a lui David Hume, ”Tratat asupra naturii umane” (Cartea 1, Partea 4, secțiunea 6). Aici el susține că, spre deosebire de Descartes și alții ca el, nu există o entitate ca ”sinele”. Dacă sinele meu ar fi o entitate care este simplă  (nu compusă din părți), și care e stabilă și continuă și păstrează identitatea mea personală în timp, atunci nu există așa ceva.

Conform abordării empiriste a lui Hume, orice idee inteligibilă trebuie să vină din ”impresii” – experiențe precum a vedea o culoare, o formă, a auzi un sunet, a atinge, a simți temperatura, durerea, plăcerea, etc. Iar dacă mă uit la conștiință, nu găsesc o experiență stabilă a sinelui – nici o impresie de ceva stabil, doar o succesiune de impresii care continuă să se schimbe și să se înlocuiască una pe cealaltă. Conștiința noastră este un teatru fără spectatori, fără ”proprietar”, fără ”Eu”.

Ce sunt Eu atunci? Sunt o succesiune de experiențe, un mănunchi de ”impresii”.

”Există filosofi care își imaginează că în fiecare moment suntem în mod intim conștienți de ceea ce numim ”sine”, și că îi simțim existența și continuitatea, și că suntem siguri, fără să avem nevoie de dovadă, de perfecta identitate și de simplitate. (…)

Din nefericire, toate aceste declarații sunt contrare experienței care este obișnuită să le susțină, și nu avem nici o idee despre sine, așa cum o explică ei. Pentru că, din ce impresie ar putea fi derivată această idee? Este imposibil de răspuns la această întrebare fără contradicție evidentă și absurd, și este totuși o întrebare la care trebuie să răspundem dacă vrem ca ideea de sine să fie clară și inteligibilă. Trebuie să fie o impresie care dă naștere tuturor ideilor reale. Dar sinele sau persoana nu sunt o impresie, ci ceva la care se referă o serie de impresii și idei. Dacă o impresie dă naștere ideii de sine, acea impresie trebuie să continue neschimbată toată viața, din moment ce presupunem că sinele există în această manieră. Dar nu există nici o impresie care este constantă și neschimbată. Durerea și plăcerea, suferința și bucuria, pasiunile și senzațiile vin una după cealaltă, și nu există niciodată împreună în același timp. Nu se poate, așadar, ca ideea sinelui să derive din niciuna dintre aceste impresii. Așadar, nu există o astfel de idee.

(…)

Din partea mea, când intru în modul cel mai intim în ceea ce numesc sinele meu, întotdeauna mă împiedic de o anumită percepție, de căldură sau răceală, de lumină sau umbră, iubire sau ură, durere sau plăcere. Nu mă surprind niciodată fără o percepție, și nu pot să observ nimic altceva, decât percepția. (…) Dacă cineva, în urma unei reflecții serioase și lipsite de prejudacată, crede că are o noțiune diferită despre sine, atunci trebuie să mărturisesc că nu mai pot discuta cu el. Tot ce pot spune este că s-ar putea să aibe dreptate, așa cum am și eu, și că suntem în mod esențial diferiți din acest punct de vedere. Ar putea, poate, percepe ceva simplu și continuu pe care îl numește sine, cu toate că sunt sigur că nu există un astfel de principiu în mine.

Dar lăsând deoparte aceste metafizici, pot spune despre restul umanității că nu este altceva decât un mănunchi sau o colecție de diferite percepții, care urmează una după cealaltă cu o rapiditate uimitoare, și sunt într-un flux continuu și mișcare. Ochii noștri nu pot să se rotească fără să ne schimbe percepția. Gândurile noastre sunt chiar și mai variabile decât privirea, și toate celelalte simțuri și facultăți contribuie la această schimbare. Nu există o singură putere a sufletului care rămâne inalterabil aceeași, poate că doar și pentru un moment. Mintea este un fel de teatru, unde mai multe percepții apar una după cealaltă, trec, trec din nou, alunecă, și se amestecă într-o varietate infinită de poziții și situații. Nu există simplitate în asta în niciun moment, nici identitate în diferențe, oricât de naturală ar fi tendința ar fi tendința noastră de a ne imagina această simplitate și identitate. Comparația cu un teatru nu ar trebui să ne păcălească. Doar succesiunea percepțiilor constituie mintea.”

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.