Modul de a iubi al femeii

Simone de Beauvoir (1908-1986) a fost un filosof francez existențialist, scriitoare și activist politic, fiind una dintre primele femei care a studiat la Sorbona. În timpul studiilor, l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre, iar cei doi au devenit prieteni apropiați, cu preocupări intelectuale comune, dar și iubiți, având o relație erotică deschisă, uneori în trio cu o altă femeie. A scris numeroase romane și eseuri și a fost implicată în mișcarea de eliberare a femeilor franceze. A murit de pneumonie la vârsta de 78 de ani și a fost înmormântată alături de Sartre, la Paris.

Următorul text este adaptat din celebra carte a lui Beauvoir, ”Al doilea sex” (1949). În această carte, susține că femeia a fost întotdeauna privită ca ”cealaltă”: bărbatul este privit ca „norma”, ființa umană implicită, în timp ce femeia este definită în raport cu el, ca „diferită”, ca o derivație de la bărbat.

Conform filosofiei existențialiste a lui De Beauvoir și Sartre, un individ este un subiect care este liber să „transcendă” pe sine sau pe sieși, cu alte cuvinte să pătrundă dincolo de circumstanțe (biologice sau altele) și să determine obiective, valori, auto-înțelegere, sensuri. Femeia, nici mai mult, nici mai puțin decât bărbatul, este un subiect liber capabil de autodeterminare sau transcendență, dar societatea o presează să intre în rolul unui obiect fără a transcende. Societatea îi spune, încă din copilărie, că este inferioară bărbatului, îi neagă libertatea și egalitatea economică, o supune subjugării rolului de mamă etc. Prin urmare, ea este crescută nu ca subiect autodeterminat, ci ca o anexă a bărbatului, care are nevoie de acesta pentru propria izbăvire.

Ca urmare, susține de Beauvoir, și modul în care femeia iubește este diferit.

DIN CAPITOLUL 23: FEMEIA ÎNDRĂGOSTITĂ

Cuvântul „dragoste” nu are același înțeles pentru ambele sexe și acesta este motivul unor grave neînțelegeri care le separă. […]

Bărbații, chiar și în cele mai puternice pasiuni, nu se lasă pe deplin copleșiți de emoția momentului. Chiar și atunci când sunt în genunchi în fața iubitei lor, vor dori în continuare să o posede. Chiar și în momentele pasionale ale vieții lor rămân subiecte suverane; femeia iubită este, pentru ei, doar o valoare printre alte valori. Vor să o integreze în existența lor, iar nu să își dedice în întregime existența pentru ea. Pentru femeie, dimpotrivă, dragostea înseamnă o renunțare totală în favoarea persoanei iubite. […]

Această diferență între dragostea unui bărbat și a unei femei nu are nimic de a face cu legile naturii. Diferența situației lor se reflectă în concepția lor diferită pe care și-o formează despre dragoste. Individul care este subiect, care este el însuși, dacă are o înclinație curajoasă spre transcendență, încearcă să înfrunte lumea; este ambițios, acționează. Dar o ființă neesențială nu poate descoperi absolutul în centrul subiectivității sale; o ființă predestinată imanenței nu s-ar putea realiza în actele sale. Este prizonieră în sfera relativității, destinată încă din copilărie să aparțină bărbatului, obișnuită să-l vadă pe bărbat ca o ființă superioară pe care nu o poate egala. Și dacă nu și-a reprimat pretenția de a fi o ființă omenească, ea va visa să se transcendă către una dintre aceste ființe superioare, să se unească cu un subiect autonom. Nu există nicio altă cale pentru ea decât să se piardă, trup și suflet, în persoana care a reprezentat pentru ea absolutul, esențialul. Întrucât este oricum sortită dependenței, ea va prefera mai degrabă să slujească unui zeu decât să se supună unor tirani – părinți, soț sau protector. Ea alege să se înrobească cu atâta ardoare, încât aceasta îi va părea ca fiind expresia libertății sale. […] Ea se va smeri până la neant înaintea lui. Dragostea devine pentru ea o religie.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.