Observarea vieții versus a fi martor al vieții

Gabriel Marcel (1889-1973) a fost un filozof existențialist francez, scenarist, pianist și critic de muzică, care a scris despre condiția umană în lumea modernă. A studiat filozofia cu Henri Bergson și alții, la Universitatea din Paris și Sorbona. A fost crescut ateu, dar s-a convertit la catolicism la vârsta de 40 de ani, iar scrierile sale au o ușoară orientare spirituală. Deși este privit ca existențialist, filozofia sa e foarte diferită de cea a lui Sartre, pe care l-a criticat adesea. Spre deosebire de lumea goală și solitară a lui Sartre, lumea lui Marcel are posibilitatea realei apropieri, speranță și semnificație. Scrierile sale filozofice nu sunt ușor de citit – seamănă mai degrabă cu teme muzicale elaborate în moduri complexe, decât teorie lineară.

Următorul text este adaptat din eseul ”Mărturie și Existențialism” (1946), care a apărut în limba engleză, în scurtul său volum ”Filozofia Existențialismului”. Marcel face aici o diferențiere între două atitudini asupra vieții: observare și mărturie. Ca și observator, văd viața din afară, ca pe faptele obiective pe care le notez și le manipulez, fără implicare personală și angajament, fără a mă dedica unui lucru. În contrast, ca și martor, privesc viața ca și cum m-ar chema să răspund într-un mod personal, creativ, angajat. Marcel numește această atitudine ”mărturie” deoarece e ceea ce fac într-un proces când decid să depun mărturie dreaptă despre ceva ce am văzut, chiar dacă mă pune în pericol sau dacă curtea e coruptă. În mod similar, sunt martor când mă angajez de bunăvoie unei valori, în ciuda tuturor dificultăților și pericolelor, când sunt un martor loial al unei ”lumini” care mă atinge. În acest sens, viața pentru mine e un ”dar” pe care sunt chemat să îl accept de bunăvoie, cu loialitate, personal și creativ.      

Pentru început voie xamina distincția între mărturie și observare.

 Ce este observarea? Observ ceva care este în afara mea și pe care îl remarc. Nu pot să nu îl remarc – sunt forțat să fac asta. În același timp, observarea nu schimbă lucrul pe care îl observ. Mai mult, ”eu”-l care îl observă este foarte impersonal: aceeași observare poate fi făcută la fel de bine de către oricine în locul meu.

[…]

Acum să ne întoarcem la mărturie. Nu este niciodată și nu poate fi niciodată CINEVA care o face. Este întotdeauna și absolut necesar ca ”eu” – și dacă nu eu însumi, atunci un alt ”eu”. Este întotdeauna un sine individual, cu o indentitate individuală […] Pot să depun mărturie [la un proces] că John Smith a fost ieri la colțul străzii Regent, la ora 4 p.m., era cu mâinile goale, expresia lui era obosită etc. Am spus că POT să depun mărturie – asta înseamnă că ”sunt în măsură să…”. Poate de asemenea să însemne că ”am dreptul”. Și în anumite situații, trebuie să spun că TREBUIE să fiu martor.

[…]

Asta ne duce la distincția între cel care observă și martor și o mică reflecție ne va arăta că este o distincție între două atitudini metafizice opuse.

[…]

Ni s-a întâmplat tuturor să spunem despre o viață devotată că o semenea viață este o mărturie. Acum firește că valoarea unei asemenea maărturii e legată de o formă de loialitate care e încadrată într-un asemenea tip de viață. Poate fi loialitatea unui copil față de părinții lui, a unui angajat față de angajator, sau poate fi loialitatea eternă pentru o cauză. Noțiunea de lioalitate poate fi degratată în supunere pasivă, într-un obicei fără judecată; în mod clar, aceasta nu are nici o valoare. E valoros atunci cînd urmăm cu lioalitate, o lumină în întuneric care ne-a condus și care nu mai e vizibilă pentru noi, în mod direct. Într-adevăr, poate fi spus că mărturia este posibilă pentru că există întuneric, o eclipsă.

[…]

Suntem acum în punctul în care vedem că mărturia e bazată pe lioalitatea față de lumină. Folosind acest termen, vreau să exclud conotația religioasă și să-l tratez ca pe un simplu ca semnalez un dar. Ideea e ca mărturia este despre ceva care a fost primit. 

[…]

A primi în acest sens, este o artă, ca o gazdă care scoate ce e mai bun dintr-un oaspete și realizează o comunicare sinceră. Asta trebuie să ținem minte când analizăm termenul ”dar”. A dărui e a dărui cuiva. Doar un cineva poate dărui unui altcuiva și asta implică o și o formă de auto-dăruire. Chiar dacă dăruiesc un lucru, dacă îl dăruiesc cu adevărat, trebuie să fie ceva din mine.

[…]

Pentru cel ce primeste, darul nu este doar un alt lucru adăugat posesiilor sale – el există într-o altă dimensiune, dimensiunea mărturiei, de vreme ce e un indicator de prietenie sau iubire. Dar el există în această dimensiune doar dacă este recunoscut ca existând în acest fel. În acest sens, e ca un apel care necesită un anume răspuns. Gândiți-vă la un copil mic care vă aduce trei flori ciufulite pe care le-a cules de pe marginea drumului. El se așteaptă ca voi să le admirați. Așteaptă recunoaștere din partea voastră a valorii acestui dar. Și dacă pierdeți florile, sau le aruncați cu indiferență, sau nu vă întrerupeți conversația pe care o aveți în momentul acela pentru a vă exprima încântarea, sunteți vinovați de un păcat împotriva iubirii. 

[…]

Nu sunt oare oameni nerecunoscători care nu sunt capabili să răspundă vieții, la fel cum alții nu au capacitatea de a aavea încredere și care, prin urmare, nu sunt capabili să vadă că viața este un dar și că toate lucurile le sunt dăruite?

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.