Împreună este „în altă parte”, departe de sinele meu

Gabriel Marcel (1889-1973) a fost un filosof, dramaturg și critic muzical francez. A crescut ca ateu, dar s-a convertit la catolicism la vârsta de 40 de ani. Ca filosof, nu a vrut să includă idei religioase în scrierile sale, dar filosofia sa are totuși o oarecare orientare spirituală. Deși este considerat existențialist, filosofia sa este foarte diferită de cea a lui Sartre, pe care îl critică adesea. Spre deosebire de lumea goală și solitară a lui Sartre, lumea lui Marcel conferă posibilitatea unei comunități adevărate („inter-subiectivitate”), speranță și credința într-o lumină.

Textul de mai jos este adaptat din cartea de mare importanță a lui Marcel, „Misterul ființei” (partea I, capitolul 9). În carte, acesta explică faptul că felul în care te raportezi la o altă persoană depinde de modul în care te raportezi la tine. Poți fi conștient de tine însuți, absorbit de tine însuți, comportându-te ca fiind special, diferit, vulnerabil. Îți creezi astfel un ego separat, aici-și-acum. Dar, alternativ, poți renunța la această anxietate a conștiinței de sine, dându-ți voie să fii CU cealaltă persoană. Nu mai ești astfel absorbit de tine însuți, nu mai ești aici și acum, ci într-un alt registru al existenței, într-un fel de „altundeva”.

Copilul, să spunem, aleargă la mama lui și îi oferă o floare. „Uite”, spune el, „eu am făcut asta. Eu am cules-o!” Tonul și gesturile sale sunt foarte importante. Copilul se prezintă pe sine ca pe cineva care merită admirație și recunoștință din partea adulților. „Uite, eu sunt, eu în persoană, eu, prezent în totalitate chiar aici, cel care a smuls această floare! Mai presus de toate, nu crede pentru o clipă că Jim sau Lucy au fost cei care au cules-o!”

Copilul „Am făcut-o!” previne nefericita neînțelegere de a atribui realizarea mea altora. Dar putem observa și adulți care apără drepturile egoului în același mod. Să luăm exemplul unui compozitor amator care cântă un cântec pentru care a scris linia melodică. Un ascultător nevinovat întreabă: „A fost Debussy? „Oh, nu”, răspunde compozitorul, zâmbind cu mândrie, „a fost un fragment pe care eu l-am scris”.

Și în acest caz, ego-ul încearcă să atragă laudele către sine, comentariile surprinse și admirative ale altcuiva decât el însuși și, văzându-l pe celălalt ca pe o tablă reflectorizantă. În astfel de cazuri, ego-ul este prezent în carne și oase, cerând sau protestând pe diferite tonuri ale vocii, ca nimeni să nu-i  încalce drepturile sau să-l calce pe bătături.

 […]

[Imaginați-vă] un tânăr timid care apare pentru prima dată la un dans la modă sau la o petrecere. Un astfel de tânăr este conștient de sine la cel mai înalt nivel […] I se pare că toată lumea de la petrecere îl privește – cu ce priviri pline de înțeles! Sigur râd pe seama lui, poate din cauza noii sale jachete care nu i se potrivește așa cum ar trebui, poate din cauza noului său papion […] Astfel, este preocupat de el însuși în cel mai profund mod și în același timp este hipnotizat de ceilalți – de ceea ce își imaginează că alții cred despre el. Această tensiune paradoxală este exprimată atât de frumos de expresia „conștiință de sine”, care se potrivește atât de bine.

Această tensiune este contrară a ceea ce am numit mai sus „inter-subiectivitate”. Iar această opoziție nu poate fi mai evidentă. Imaginați-vă că o persoană necunoscută vine la petrecerea noastră pentru a îi spune câteva cuvinte omului timid. La început, tânărul nu intră în relația directă care este exprimată prin pronumele „tu”. Ci îl consideră un „el”. De ce vorbește cu mine? Ce vrea? […] Din moment ce este defensiv, tânărul nostru nu are aproape nicio conversație „cu” el. El nu este cu adevărat „cu” celălalt mai mult decât trebuie să fie.

În general, putem spune că relația exprimată de prepoziția „cu” este foarte inter-subiectivă. Relația „cu” nu se aplică lumii obiectelor, care este o lume în care acestea se află unul lângă altul. Un scaun se află de-a lungul unei mese sau pe  lângă ea. Sau, punem scaunul la masă. Dar scaunul nu este niciodată cu masa în acest sens.

Dar să ne imaginăm că gheața a fost spartă și conversația devine mai intimă. „Mă bucur să te cunosc”, spune străinul. „Odată ți-am cunoscut părinții.”

Și dintr-o dată se creează o legătură și, mai important, atmosfera se destinde. Atenția tânărului nu se mai concentrează asupra lui. El este scos din aici și acum și, în mod ciudat, această persoană necunoscută îl însoțește în acest tip de călătorie oarecum magică. Cei doi sunt împreună în ceea ce am putea numi „altundeva” – dar altundeva într-un fel intim și misterios. Să spunem că un secret comun îi leagă.

[…]

Pentru a face acest aspect mai clar, putem spune că relațiile dintre lucruri sunt externe, iar cele dintre oameni sunt interne. Când așez masa lângă scaun, nu fac nicio diferență față de masă sau scaun și o pot muta fără să a face vreo diferență. Dar relația mea cu tine are un efect asupra amândurora, la fel cum  și orice fel de întrerupere a ei are un efect.

 […]

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.