Libertatea de și libertatea să

Sir Isaiah Berlin (1909-1997) a crescut în Letonia și Rusia, dar din cauza antisemitismului, familia sa evreiască s-a mutat în Marea Britanie în 1921. A devenit profesor de filosofie la Universitatea Oxford și este cunoscut popular pentru eseul său „Două concepte de libertate”.

Următoarele pasaje sunt adaptate dintr-un celebru eseu al lui Isiah Berlin, „Două concepte de libertate”, scris la Universitatea Oxford din Anglia în 1958 și publicat mai târziu. Eseul a fost influent în filosofia anglo-americană, în special în discuțiile de filosofie socială și politică. Berlin face distincția între două sensuri ale libertății: primul sens, libertatea negativă sau „libertatea de”, care este absența interferenței externe (absența = negativă). în al doilea sens, libertatea pozitivă sau „libertatea către”, care este autonomie sau stăpânire asupra propriei persoane. El susține că fiecare dintre ele are o istorie lungă în gândirea umană și că ambele sunt valori necesare.

Aproape fiecare moralist din istoria omenirii a valorizat libertatea. La fel ca fericirea și bunătatea, precum natura și realitatea, semnificația acestui termen este atât de vagă încât nu există multe interpretări cărora să le facă față. Nu propun să discutăm nici istoria acestui cuvânt, nici cele peste două sute de sensuri ale acestui cuvânt, înregistrate de istoricii ideilor. Propun să examinăm nu mai mult de două dintre aceste sensuri – dar acestea sunt sensurile centrale, cu o mare parte din istoria umană în spatele lor …

Libertate negativă (libertate de interferență)

În mod normal, se spune că sunt liber în măsura în care nicio ființă umană nu interferează cu activitatea mea. Libertatea politică în acest sens este pur și simplu zona în care o persoană poate acționa neobstrucționată de alții. Dacă alte persoane mă pot împiedica să fac ceea ce aș putea face de altfel, sunt lipsit de libertate. Și dacă această zonă este limitată de alții dincolo de un anumit minim, pot fi descris ca fiind forțat sau, poate, înrobit. … Prin a fi liber în acest sens, vreau să spun că alții pot interveni asupra mea. Cu cât zona de neintervenție este mai extinsă, cu atât libertatea mea este mai extinsă …

Libertate pozitivă (libertatea ca stăpânire de sine)

Sensul „pozitiv” al cuvântului „libertate” derivă din dorința individului de a fi propriul său stăpân. Îmi doresc ca viața și deciziile mele să depindă de mine, nu de forțe externe de orice fel. Doresc să fiu instrumentul propriilor mele acte de voință, nu al celorlalți oameni. Doresc să fiu un subiect, nu un obiect; să fiu mișcat de motive, de scopuri conștiente care sunt ale mele, nu de cauze care mă afectează din exterior. Îmi doresc să fiu cineva, nu nimeni; un săvârșitor – care decide, nu este decis, autodirecționat și care nu este acționat de către natura externă sau de către alți oameni ca și cum aș fi un lucru, un animal sau un sclav incapabil să joace un rol uman. Cu alte cuvinte, doresc să fiu cineva care își concepe propriile obiective și politici și le realizează.

Aceasta este cel puțin o parte din ceea ce vreau să spun când spun că sunt rațional și că rațiunea mea mă distinge ca ființă umană de restul lumii. Îmi doresc, mai presus de toate, să fiu conștient de mine ca ființă gânditoare, dispusă, activă și să-mi asum responsabilitatea pentru alegerile mele și să le pot explica prin referire la propriile idei și scopuri. Mă simt liber în măsura în care cred că acest lucru este adevărat și mă simt înrobit în măsura în care îmi dau seama că nu este adevărat.

[…]

„Sunt propriul meu stăpân”; „Nu sunt sclavul nimănui”; dar nu cumva pot fi sclavul naturii [= tendințelor naturale]? Sau al propriilor mele pasiuni „necontrolate”? … Oare oamenii nu au avut experiența de a se elibera de sclavia spirituală sau de sclavia la natură? Și în acest proces, nu devin ei conștienți de un sine care domină și, pe de altă parte, de ceva din ei care este dominat? Acest eu dominant este apoi identificat cu rațiunea, cu „natura mea superioară”, cu sinele care calculează și vizează ceea ce îl va satisface pe termen lung, cu sinele meu „real” sau „ideal” sau „autonom”, sau cu sinele meu „la cel mai bun nivel”. Și acest eu este apoi contrastat cu impulsuri iraționale, dorințe necontrolate, natura mea „inferioară”, căutarea plăcerilor imediate, sinele meu „empiric” sau „heteronom” care este măturat de fiecare rafală de dorință și pasiune, care trebuie să fie disciplinat strict pentru a se ridica la înălțimea completă a naturii sale „reale”.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.