Promisiunea și eșecul sexului
Jean-Paul Sartre (1905-1980) a fost un important filozof existențialist francez, activist politic, romancier și dramaturg. În anii studenției, în timp ce studia filozofia și alte materii la École Normale Supérieure, a întâlnit-o pe Simone de Beauvoir care a devenit iubita și partenera sa de viață. Cei doi au menținut o relație deschisă și au dezvoltat concepte filozofice appropriate ca esență. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Satre a fost înrolat în armata franceză și a fost luat prizioner de către forțele germane. La întoarcerea sa la Paris, a participat cu alți intelectuali la activități în ”underground” și a publicat cel mai filozofic volum al său – Ființa și neantul (1943). A fost, în diferite momente ale vieții, implicat active în mai multe cause sociale cum ar fi comunismul, anti-colonialsimul și drepturile omului. În 1964 a fost premiat cu Premiul Nobel pentru literature, dar l-a refuzat. A murit în 1980 datorită unei afecțiuni pulmonare.
Următorul text este adaptat (și ușor simplificat) din capitolul ”Relațiile concrete cu celălalt” al volumului Ființa și neantul (1943). Pentru Sartre, dorința sexuală vrea să aproprieze partenerul, cu alte cuvinte – să îl acapareaze și să îl posede – nu doar corpul său (substanța obiectivă, carnală) ci și conștiința sa. În acest sens, dorința sexuală promite posibilitatea întâlnirii întregii personae, dar acest angajament este sortit eșecului. O conștiință liberă nu poate fi posedată.
În dorința sexuală, explică Sartre, devin ”încarnat”. Sunt conștient în corpul meu și prin corpul meu. Mai mult, în dorința sexuală îl invit și pe celălalt să devină încarnat. Asta înseamnă că atunci când corpul meu întâlnește coprul celuilalt, nu ne materializăm, nu ne transformăm reciproc în lucruri. Ne raportăm la conștiința celuilalt prin corpurile noastre.
Dar asta, spune Sartre, nu poate izbuti. De îndată ce începem să acționăm conform acestei dorințe, de îndată ce actul sexual începe, nu mai sunt o conștiință materializată în corp. Ori devin conștiință, ori devin obiect. Dacă mă concentrez pe placere, atunci îmi transform partenera într-un instrument pentru plăcerea mea. Pe de altă parte, dacă mă concentrez pe a oferi plăcere, devin eu un instrument pentru plăcerea partenerei. (Sau, bineînțeles, pot să alternez între cele două.) În acest sens, sexul este obligatoriu ”perversiune”. Forma extremă a acestei perversiuni este ori sadismul – transformarea celuilalt în obiect al plăcerii, ori masochismul – transformarea mea în obiect.
În dorință, mă transform în carne în prezența Celuilalt, pentru a apropria carnea Celuilalt. Asta înseamnă că nu e doar o problemă ca eu să cuprind umerii sau coapsele Celuilat, sau apropierea unui corp de mine. E de asemenea necesar ca eu să-I înțeleg corpul prin acest instrument specific – care este corpul meu în timp ce emană dorința sexuală. În acest sens, când cuprind acești umeri, se poate spune nu doar că corpul meu este un mijloc de a atinge umerii săi, dar și că prin umerii săi, descopăr propriul meu corp într-o fascinantă revelație a facticității [realitate pură] – cu alte cuvinte, propria-mi carne. Prin urmare, dorința este dorința de a apropria un corp și această apropriere îmi dezvăluie corpul ca fiind carne. […]
Dorința este o atitudine menită să încânte. De vreme ce pot să-l cuprind pe Celălalt doar ca pe un fapt obiectiv, problema e să-i surprind libertatea cu această facticitate. […] Așadar, conștiința Celuilalt trebuie exprimată la suprafața corpului său și extinsă de-a lungul corpului său, astfel încât atingându-I corpul, voi putea intr-un final să-I ating libera subiectivitate. Acesta este adevăratul sens al cuvântului ”posesiune”. Cu siguranță vreau să posed corpul Celuilalt, dar vreau să-l posed ca ”posedat” de conștiință, cu alte cuvinte, conștiința sa când este una cu corpul său. Acesta este idealul imposibil al dorinței: să posede libera conștiință a Celuilalt ca pe conștiința pură – și în același timp ca pe un corp. […]
Dorința e învitație la dorință. Doar carnea mea știe cum să găsească drumul spre carnea Celuilalt și îmi pun carnea alături de carnea sa pentru a trezi în ea semnificația cărnii. Când o mângâi, când îmi pun ușor mâna inertă pe coapsa ei, îi fac coapsa să simtă carnea mea, iar asta se poate realiza doar dacă coapsa ei se transformă ea însăși în carne. […]
Cu toate acestea, dorința este sortită eșecului. […] Plăcerea (la fel ca durerea care este prea puternică) creează conștiință relfectivă [conștiință de sine] care reprezintă ”atenția asupra plăcerii”. Dar plăcerea este distrugerea și eșecul dorinței. Este distrugerea dorinței pentru că nu este doar împlinirea dorinței, dar reprezintă de asemenea limita și finalul ei. […] Plăcerea închide ușa dorinșei deorece creeaza o conștiință reflective asupra plăcerii, al cărei obiect devine desfătare reflective. Cu alte cuvinte, atenția la încarnarea conștiinței este cea asupra căreia are loc relecția și, implicit, conștiința uită de încarnarea Celuilalt. Acest lucru se întâmplă deoarece conștiința, prin însăși încarnarea ei, pierde din vedere încarnarea Celuilalt, iar propria încarnare o absoarbe până în punctul în care devine scopul ei final. În acest caz, plăcerea de a mângâia este transformată în plăcerea de a fi mângâiat. […] Ca urmare, are loc o fisură în contact, iar dorința își pierde scopul.
[…]
Totuși, invers, dorința se află la originea propriului său eșec când vorbim de dorința de a însuși și a apropria. […] Dorința este dorința de a apropria aceasta conștiință încarnată. […] dar simplul fapt că acum încerc să apuc corpul celuilalt, să îl trag înspre mine, să îl țintuiesc, să îl mușc, corpul meu încetează să mai fie carne și devine din nou instrumental sintetic care sunt. Și în același fel, Celălalt încetează să fie încarnare. Devine din nou, un instrument pe care îl percep raportat la situața sa. Conștiința sa, care se juca la suprafața cărnii și pe care am încercat să o gust cu carnea mea, dispare de sub ochii mei. […] Asta nu înseamnă că încetez a mai dori, dar acea dorință și-a pierdut conținutul. A devenit abstractă. E o dorință care poate fi manevrată. Insist să îmi însușesc corpul Celuilalt, dar această insistență face ca încarnarea mea să dispară.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.