Solitudine interioară

John Cowper Powys (1872-1963) a fost un gânditor, conferențiar, romancier, critic literar și poet britanic. S-a născut într-o familie cu mai mulți poeți și scriitori și a studiat la Universitatea din Cambridge. La mijlocul anilor douăzeci, s-a mutat în Statele Unite și a devenit cunoscut ca un vorbitor excepțional de carismatic. A comunicat cu importante figuri intelectuale și a scris eseuri filosofice, precum și romane. Prima sa carte de succes care l-a făcut celebru a fost Wolf Solent, un roman poetic de o intensitate remarcabilă. În 1934, la varsta de peste șaizeci de ani, s-a întors în Anglia, apoi s-a mutat în Țara Galilor, continuând să scrie până la moartea sa.

Din Capitolul 2: „Sinele izolat”

Fiecare ființă umană este singură în interiorul minți sale. Când ne naștem, plângem și acel plâns este strigătul singurătății. Așa este pentru copii. Așa este cu tinerii în creștere. Și cu cât creștem, cu atât devenim mai singuri. Cel mai inteligent sfat pe care un suflet îl poate da altuia este să accepte această lege a naturii. Da, trebuie să o acceptăm și nu doar să o acceptăm, ci și să găsim în ea calea noastra unică spre fericire!

[…]

Eul nostru singuratic este întotdeauna închis de propriul nostru corp și de foarte multe ori de corpurile intruzive și agresive din jurul nostru. Viața sufletului nostru este in mod crud dependentă de sănătatea noastră corporală, de percepțiile noastre senzitive împovărate și epuizate. Însă faptul că fiecare sine conștient posedă un nucleu central, o forță unificatoare, o identitate integrală, faptul că nu pierde niciodată sentimentul unei astfel de identități, implică o reînnoire constantă a solitudinii noastre înnăscute. Implică inerenta izolare a noastră de securitatea vederii, mirosului, gustului, auzului, atingerii și de presiunea copleșitoare a altor personalități. Pentru că această putere centrală nu este doar mintea, psihicu (psyche)l, sinele, egoul – este, de asemenea, forța motrice, energia, voința, nucleul magnetic al personalității noastre. […]

Cei care trăiesc într-o solitudine interioară nu pot fi recunoscuți atunci cand sunt în public” (John Powys, 1993)

Sinele este atât de legat de corp încât activitatea sa principală pare să fie unificarea și concentrarea percepțiilor noastre senzoriale. Și totuși, sunt momente în care această putere centrală din noi pare să se retragă în niveluri misterioase și îndepărtate ale propriei ființe și atunci ne simțim ca și cum ne-am apropia de pragul unor posibilități ciudate și uimitoare.

Acesta este doar un sentiment, dar reprezintă un fapt incontestabil: faptul că posedăm un sine sau un ego centralizator, unificator, care este forța motrice a tot ceea ce gândim, facem, simțim sau spunem. Și orice s-ar putea întâmpla corpului nostru, acest eu sau ego, conștientul „Eu sunt eu” din noi, este absolut singur. Este singur de la primul moment al conștiinței de sine până la ultimul său moment, pragul a ceea ce poate fi dispariția sa finală.

[…]

Izolarea sinelui ne dă obiceiul de a contempla în fiecare moment tărâmurile largi ale lumii noastre. Ne permite să simțim vântul spațiului cosmic suflând pe suprafața Pământului în timp ce călătorim cu el prin eternul eter. Oferă o demnitate, o frumusețe, o semnificație înaltă și tragică fiecărui fenomen al vieții muritoare. Peste tot, distruge plictiseala. Peste tot, ucide rutina. Peste tot, atinge cu o tandrețe naturală și poetică condițiile ultime ale existenței noastre pe acest pământ.

Oamenii pot dobândi obraji imbujorati, ochi strălucitori, râsete vii, în timp ce căuta plăcerea în grupurile lor și în mulțimile lor; dar numai în singurătate pot ajunge să cunoască fericirea care este asemeni incantarii pe care copiii o obțin din nimic.

Există mulți gânditori moderni care subliniază dependența individului de societate. Dar, de fapt, numai cultivarea singurătății interioare, în mijlocul vieților noastre aglomerate, face societatea tolerabilă.

Cei care trăiesc în solitudine interioară nu pot fi recunoscuți când merg aici și acolo, printre alții. Nu îi puteți recunoaște în autobuze, în trenuri, pe trotuare, în metrou, în magazine, în birouri, în fabrici, în teatre, în depozite. Dar puterea voinței lor trăiește cu încăpățânare în sufletele lor. Detașarea lor ironică nu poate fi violată.

[…]

Numai atunci când sufletul este singur, magia universului poate curge prin el. Sufletul are nevoie de liniște pentru a auzi șoaptele secolelor lungi, pentru a simți misterul evoluției cosmice. Poate atinge această tăcere și în cea mai sălbatică agitație din cel mai aglomerat oraș. Zgomotele și strigătele  materiale nu pot interfera cu acesta. Ceea ce distruge această tăcere sunt gândurile populare ale mulțimii, gândurile vulgare care nu sunt gânduri. Viața este plină de prezențe misterioase care călătoresc ici și colo, prezențe asemănătoare zeilor. Dar aceste prezențe pot fi surprinse în călătoriile lor aerien numai de mințile care au învățat secretul de a fi singur. Pentru a discuta cu zeii trebuie să devii ca zeii. Și asta înseamnă că trebuie să cultivi singurătatea.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.