Celălalt ca o interioritate primejdioasă

José Ortega y Gasset (1883-1955) a fost un influent filosof spaniol. Filosofia lui, care reunește abordări existentialiste, fenomenologice și pragmatice, își propune să se raporteze la viață așa cum este ea trăită, și nu sub forma unor idei abstracte izolate. A predat la Univeristatea din Madrid dar și în alte locuri și a fost membru parlamentar pentru scurt timp. A părăsit Spania la începutul Războiului Civil Spaniol și a stat în exil în Argentina, iar apoi în Portugalia. S-a întors în Spania în 1948, unde a înființat Institutul de Umanistică.

Fragmentele următoare sunt adaptări din cartea Omul și mulțimea a lui Ortega, publicată în 1957, având la bază prelegeri pe care acesta le-a ținut în cadrul Institutului de Umanistică (1949-1950). Cartea este o analiză a societății umane, pornind de la individ, continuând apoi cu celălalt, Noi și Tine, cu oamenii, limba și puterea publică.

O temă importantă în scrierile lui Ortega este dualitatea fundamentală din individ: pe de o parte, o persoană este o interioritate – o lume intimă, interioară de sentimente și gânduri la care nimeni altcineva nu are acces. Dar pe de altă parte, o persoană poate transcede în același timp limitele propriei lumi interioare, prin asociere cu alți oameni. Spre exemplu, putem observa această dualitate în eseurile lui Ortega despre dragoste: Dragostea este un flux mental care curge dinspre lumea mea interioară, către o altă persoană (iar acest lucru, spune Ortega, se aplică și la ură).

O dualitate asemănătoare poate fi observată în textul de mai jos, cu privire la cealaltă persoană: Celălalt este o interioritate ascunsă mie. Însă prin corpul său, în special prin intermediul feței și al ochilor, interioritatea sa mi se arată parțial. Astfel se explică faptul că pot comunica cu celălalt și că putem trăi împreună.

 
Cum se arată “alți oameni” în lumea vieții mele? Din momentul în care ne punem această întrebare, starea noastră se schimbă. Până acum, am fost calmi și relaxați. În momentul în care apare ideea că în perspectiva din care reflectăm intră “alte persoane”, simțim un ușor disconfort – nu știm de ce – ca și cum un fior ne-a pătruns pe șira spinării. Poate o să ți se pară absurd, dar chiar așa se întâmplă.

 […]

“Cine ar vrea să vorbească despre asta?!” Nu mai suntem nepăsători și relaxați, ci în alertă și precauți. Alți oameni ne par atât de înfricoșători! Aceasta este cauza neliniștii noastre: să vorbim despre ființe (oameni) despre care știm că ar putea avea o anumită părere despre noi. Acest lucru ne face mai atenți, cu sufletele vigilente. Un pericol apare în orizontul delicat al lumii-paradis: celălalt.

[…]

Văd cealaltă persoană doar ca pe un corp, corp care are o anumită formă, care se mișcă, face lucruri – cu alte cuvinte, unul care prezintă un comportament exterior, vizibil. Ce este ciudat și surprinzător deopotrivă este faptul că ceea ce vedem noi este doar o figură și niște mișcări corporale, în (sau prin) această prezență vedem ceva ce este invizibil în esență. Aceasta este simpla interioritate, pe care fiecare dintre noi o cunoaște doar înlăuntrul nostru: gândirea, sentimentele, dorințele noastre. Toate acestea nu pot aparține altor persoane. Sunt doar în noi.

 […]

Am mai spus în alte rânduri că întâlnirea noastră cu un animal cuprinde un element de coexistență. Aceasta are loc prin faptul că animalul reacționează la persoana noastră dintr-o sferă aflată înlăuntrul său, cu alte cuvinte, din natura sa interioară. Orice formă de coexistență este stabilită de două entități interioare. Măsura în care coexistența are loc este insăși măsura în care cele două interiorități devin prezente una față de cealalată, într-un fel sau altul.

 […]

De exemplu, observ că un corp mă privește. Ochii, “fereastra sufletului”, ne spun mai multe decât orice altceva despre un alt om – pentru că privirea este ca o acțiune care vine din interior. Putem oberva la ce anume se uită, cât și cum anume. Și nu doar că putem ști că privirea vine din interior, ci putem vedea și profunzimea acesteia.

 […]

Celălalt, în forma lui pură, de persoană necunoscută, mă determină să anticipez eventuale reacții ostile sau violente pe care le-ar putea avea, din moment ce îmi este necunoscut și nu știu cum o să se comporte cu mine. Acest lucru înseamnă de fapt că celălalt este periculos încă de la bun început.

 […]

Pericolul în sine nu este neapărat diabolic și ostil. Dimpotrivă, poate fi chiar benefic și de ajutor. Însă atâta timp cât pericolul există, ambele posibile reacții opozabile sunt la fel de probabile.

 […]

Așadar, cealaltă persoană este, în sine, un pericol. Această trăsătură, fiind mai puternică în cazul unei persoane complet necunoscute, dispare puțin câte puțin, pe măsură ce celălalt devine ‘tu’ pentru noi, însă nu dispare complet niciodată. Orice altă ființă umană reprezintă un pericol pentru noi – fiecare în felul său propriu și într-o oarecare măsură.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.