Moartea ca sacrificiu pentru o viață superioară

Martin Foss (1889-1968) a fost un filosof născut în Germania care este adesea neglijat în zilele noastre. S-a născut în Berlin, și a învățat filosofie și drept în Europa. Fiind evreu, a părăsit Germania după ascensiunea lui Hitler la putere, și timp de patru ani a călătorit în secret de la Paris la Berlin, lucrând împotriva naziștilor. Apoi, s-a mutat împreună cu familia să în SUA, cu ajutorul comunității Quaker, și a predat filosofie la Colegiul Harvard și Universitatea Temple. A murit de atac cardiac la vârstă de 79 de ani.

Următorul text este adaptat (și simplificat în numeroase locuri) din cartea lui Foss Moarte, Sacrificiu, și Tragedie. Foss explica aici că moartea nu este un sfârșit. Moartea mea este parte din mișcarea vieții mele către un nivel mai înalt de existență. Și aceasta mișcare nu se termină când mor, deoarece viața mea face parte dintr-o mișcare mai mare.

Pentru a înțelege textul, este important să vedem că Foss atribuie un semnificat special unor concepte: SACRIFICIU nu înseamnă numai să mă risc pe mine însumi. Când sacrific, ceva moare în mine de dragul unui nivel mai înalt de viață. În acest sens, viața este un sacrificiu constant, fiindcă viață este o mișcare constantă către un nivel superior.

Sacrificiul meu este răspunsul la destinul meu. Dar DESTIN nu înseamnă o soarta care îmi este impusă din rai. Înseamnă, mai degrabă, o chemare pe care o primesc de la o viață mai înaltă – o chemare care sunt liber să o urmez (sau să nu o urmez) în felul meu.

Aceasta viață superioara (ori sferă superioară ori semnificație) nu este un “lucru” – nu este Dumnezeu, sau raiul, sau orice obiect stabilit. Mai degrabă, sunt orizonturile vieții care sunt mai vaste decât eul meu mic. Aceasta mă include pe mine, dar și pe alte persoane, și viața în general. S-ar putea numi realitate umană, sau Viață, sau comunitatea ființelor umane.

Moartea mea este, prin urmare, parte dintr-o mișcare sacrificială mai mare în care eu răspund unui nivel de viață superior și căruia mă sacrific.

Din CAPITOLUL 6

Nicio dezvolatare nu are loc fără suferință care acompaniază necesitatea de a distruge cu scopul de a dezvolta. Copilul din noi, cu farmecul și inocența sa, este distrus pentru că adolescentul să apară. Adolescentul, cu vivacitate și îndrăzneala sa, trebuie sacrificat pentru ca adultul să se nască.

Din CAPITOLUL 7

Sacrificiul, chiar dacă este moartea, nu este un sfârșit, ci o tranziție spre un nou început. Este o ofrandă care prin faptul de a muri este cumva păstrată pentru că integrează și intensifică realitatea căreia i s-a dat. În actul de sacrificiu, ceea ce se pare distrus continuă să trăiască. Prin urmare, nu numai că este păstrat, dar – mai mult decât atât – este ridicat și joacă un rol într-o sferă superioară de semnificație. Aceasta este o distrugere care se transformă în creație […]

Moartea iubitei, înțeleasă ca ofranda lui sublimă și sacrificiu în comuniune și pentru aceasta, va păstra comuniunea dintre supraviețuitor și decedat. Va intensifica experiența vie a acestei comuniuni, în care defunctul continuă să trăiască. Moartea nu va sărăci supraviețuitorul, ci îl va îmbogăți și îl va trimite la drum cu mai mult curaj. El se va simți întărit în prezența permanentă a sacrificiului, care a fost întotdeauna esența comuniunii iubitoare, dar care și-a primit acum sigiliul suprem prin ofranda finală și totală. […]

Nu se poate repeta prea des că sacrificiul este conversia din pierdere în câștig. Nu este un sfârșit, ci un început. […] Sensul morții, trăit ca element al vieții, este învierea ei din moarte.

Sensul morții, trăit ca element al vieții, este învierea ei din moarte.

(Martin Foss)

Din CAPITOLUL 9

Viața este în esență o conversie continuă dintr-o sferă inferioară în una superioară, distrugând cea inferioară de dragul de a o realiza pe cea superioară. Prin urmare, această distrugere creatoare, această acțiune de sacrificiu, dă vieții caracterul său esențial, care este sacramental. Poate fi numit „tragic”. Viața în maturitate este o dramă tragică, deoarece nu poate fi trăită fără distrugerea continuă a ceea ce ne este drag. Fie că obiectul distrugerii și al sacrificiului este trupesc sau mental, amintirile și realizările noastre din trecut, este întotdeauna o parte din noi înșine pe care trebuie să o sacrificăm. Este întotdeauna sacrificiu de sine și, prin urmare, este însoțit de tristețe și suferință.[…]

Dacă încercăm să numim domeniul misterios care ne cheamă la sacrificiu – acest destin, atunci ar trebui să fim conștienți că orice nume va fi inadecvat. Putem vorbi despre „comunitatea de vieți” din care face parte persoana respectivă. […] O astfel de comuniune de împărtășire totală și nelimitată este o comuniune de dragoste sau prietenie, absolută și unică, neinfluențată de urcușurile și coborâșurile vieții de zi cu zi, mai sfântă decât orice altă viață, dar dând demnitate vieții care servește în ea, responsabilă pentru viața mai largă a comuniunii. Astfel, chemarea destinului provine dintr-o realitate extinsă, un eu mai larg decât sinele individual, dar o realitate căreia îi aparține individul ca un membru.[…]

Sacrificiul intensifică și îmbogățește viața. Este prețul plătit pentru viitorul nostru în creștere și forța noastră în creștere. De asemenea, intensificarea depășește eul nostru și radiază în viața comuniunii, sfințind această viață mai largă prin actul de sacrificiu.

Chiar și atunci când apare moartea, nu este singurul act de sacrificiu, nici măcar cel suprem. Este mai degrabă doar sigiliul final asupra distrugerii sacrificiului care s-a întâmplat înainte. Lasă persoana într-o stare de existență tulburată, dar intensificată, care este rezultatul unui sacrificiu de-a lungul vieții.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.