Iubirea este pentru mine compasiune, extinsă și asupra celorlalți
Miguel de Unamuno (1864-1936) a fost un filosof, romancier și poet spaniol. După ce a studiat la Universitatea din Madrid, a devenit profesor la Universitatea din Salamanca, iar apoi rector al universității. În 1924 Unamuno a publicat articole în care îl critica pe dictatorul spaniol Primo de Rivera și, ca urmare, a fost demis de la universitate și a evadat în Franța. După căderea lui Rivera, în 1930, Unamuno s-a întors la Salamanca pentru a redeveni rector. În 1936 a fost din nou alungat de la universitate, de data aceasta pentru că l-a criticat pe Franco. A murit din cauza unui infarct în timp ce era în arest la domiciliu.
Următoarele pasaje sunt adaptate din cartea lui Unamuno, ”The Tragic Sense of Life” (1912), care se învârte în jurul problemei morții – o problemă centrală în filosofia lui Unamuno. Această carte – filosofică, poetică, personală – este plină de dorința de viață veșnică. Viața omenească este tragică pentru că rațional știm că vom muri, deși avem de asemenea nevoia să credem în Dumnezeu și în viața veșnică. Rezultatul este un conflict interior între gândirea noastră rațională și nevoia noastră de a crede. Îl căutăm continuu pe Dumnezeu, știind în mod rațional că nu-l vom găsi.
În următoarea selecție, Unamuno explică faptul că dragostea provine din disperarea și mila față de propria noastră persoană. Simțim compasiune pentru noi înșine din cauza mortalității noastre, a lipsei de însemnătate, a suferinței noastre. Iar această compasiune de sine este apoi extinsă la compasiune și dragoste pentru alții care sunt nefericiți ca noi, pentru toate făpturile, pentru lume, pentru Dumnezeu.
(Din capitolul 7: Dragoste, durere, compasiune și personalitate)
Dragostea, cititorii mei, frații și surorile mele, este cel mai tragic lucru care există. Dragostea este copilul iluziei și părintele deziluziei. Dragostea este mângâiere în deșertăciune. Este singura alinare în fața morții, de vreme ce este sora morții.
[…]
A iubi spiritual înseamnă a simți compasiune, iar cine simte cel mai plin de compasiune iubește cel mai mult. Oamenii care se mistuie din milă față de semenii lor se simt astfel pentru că au înțeles profunzimea propriei lor suferințe, a lipsei lor de însemnătate, a propriului neant. Și apoi, după ce și-au îndreptat ochii deschiși spre semenii lor, văd că și acești oameni sunt la fel de nefericiți, supuși anihilării și simt pentru ei compasiune și dragoste.
[…]
Pe măsură ce dragostea crește, dorința arzătoare de a atinge absolutul, de a atinge profunzimea tuturor lucrurilor, se extinde la tot ceea ce este vizibil și simți compasiune pentru toți. Pe măsură ce pătrunzi mai adânc în interiorul tău, descoperi mai mult goliciunea, descoperi că nu ești complet tu însuți, că nu ești ceea ce dorești să fii și, pe scurt, că nu ești nimic. Când îți atingi propriul neant, când nu poți găsi un reazem înlăuntrul tău, când nu-ți poți descoperi propriul infinit – să nu mai vorbim de propria eternitate, vei simți o deplină compasiune pentru propria ta soartă și vei fi mistuit de o dragoste dureroasă pentru tine. Acesta lucru va stinge dragostea de sine, care este doar un fel senzual de auto-satisfacere sau de desfrâu, provenind din propriul corp.
Dragostea spirituală pentru tine însuți, compasiunea pe care o simți pentru tine, poate fi numită, probabil, egoism, dar nimic nu este mai opus egoismului obișnuit. Pentru că din această dragoste sau compasiune pentru tine însuți, din această deznădejde intensă, din cunoașterea faptului că nu vei exista după ce vei muri la fel cum nu ai existat înainte de naștere, vei continua să simți compasiune – care este și dragoste – pentru toți semenii tăi din această lume a aparenței, acele umbre nefericite care hoinăresc, pășind de la neant la neant, simple scântei de conștiință strălucind o clipă în întunericul infinit și etern. Și prin compasiunea pentru ceilalți oameni, pentru cei care sunt la fel ca tine, pentru cei din jurul tău, vei ajunge să simți compasiune pentru toți cei vii și poate chiar compasiune pentru ceea ce nu trăiește, ci doar există.
[…]
Dacă privești universul cât mai atent și în lăuntrul său, cu alte cuvinte în sinele tău, dacă simțiți – și nu doar gândești – totul în conștiința ta, unde toate lucrurile și-au lăsat amprenta dureroasă, atunci vei înțelege profunzimea plictiselii, și nu doar plictiseala vieții, ci a ceva mai mult: plictiseala existenței, fântâna fără fund a vanității deșertăciunilor. Și astfel vei ajunge să simți compasiune pentru toate lucrurile: vei simți dragostea universală.
Pentru a iubi totul, pentru a simți compasiune pentru toate lucrurile – omenești și extra-omenești, vii și fără viață – trebuie să simți totul în sinea ta, trebuie să personalizezi totul. Pentru că dragostea personalizează tot ceea ce iubește, tot ceea ce compătimește. […] Pentru că fiecare conștiință este conștientizarea morții și a suferinței.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.