Eu sunt ceva care gândește

Rene Descartes (1596-1650), un important filosof francez, matematician și om de știință, este considerat tatăl filosofiei moderne. Sub influența sa, filosofia a devenit centrată pe epistemologie (studiul cunoașterii) pentru trei secole. Întrebarea ”Ce știu cu adevărat?” a devenit un punct de plecare pentru multe filosofii apărute după el. A fost în mod special influent în locurile în care cunoașterea sinelui era considerată fundația oricărei alte cunoașteri, unde exista preocupare pentru căutarea fundației cunoașterii (fundaționalism), cât și pentru problema minte-corp în forma ei modernă.

            În tinerețe, Descartes a studiat dreptul, apoi s-a decis să devină ofițer militar. În timp ce studia inginerie militară, studia și matematică și științe, și a început să se gândească la o metodă pentru cunoaștere științifică. Apoi a renunțat la armată și a continuat să studieze în diferite locuri în Europa, întâlnindu-se și corespondând cu importanți savanți și predând. A publicat lucrări în matematică și filosofie, printre care unele care atrăgeau antipatia autorităților religioase. În 1649 a fost invitat de regina Christina a Suediei, și a început să îi predea dimineața devreme, pe vreme rece. În scurt timp a făcut pneumonie și a murit.

Următoarele pasaje sunt adaptate din cartea lui Descartes, ”Meditații despre filosofia prima”(1641). În această carte, compusă din șase ”meditații” sau capitole, caută o fundație pentru toată cunoașterea. Începe prin a refuza să creadă orice nu este complet cert, inclusiv memoria sa,  credința sa că obiectele pe care le vede în jur chiar există, cât și faptul că are un corp uman (ar putea visa sau ar putea fi păcălit de un amăgitor rău intenționat). În a doua meditație descoperă că singurul lucru pe care îl poate ști sigur este că el însuși există. Dar din moment ce însă se îndoiește de corpul său, ajunge la concluzia că este o ființă gânditoare.

            Pe baza cunoașterii sale, Descartes construiește, în meditațiile ulterioare, alte piese ale cunoașterii: faptul că Dumnezeu există, că lumea materială din afara lui există, cât și natura obiectelor materiale și a sufletului.

            Din meditația a 2-a

            ”Meditaţia pe care am făcut-o ieri mi-a umplut spiritul de atâtea îndoieli, încît de acum înainte nu mai stă în puterea mea să le uit. Şi, cu toate acestea, nu întrevăd în ce fel le-aş putea rezolva; Cu toate acestea, voi face eforturi, şi voi urma iarăşi aceeaşi cale pe care am apucat-o ieri, luînd distanţă faţă de tot în ceea ce aş putea să-mi imaginez cea mai mică îndoială, întocmai de parcă aş cunoaşte că acea realitate a fost falsă în mod absolut; şi voi continua întotdeauna pe acelaşi drum, până ce voi întâlni vreun lucru sigur, sau cel puţin, dacă nu voi fi în stare de altceva, până ce voi stabili, cu certitudine, că în lume nu există nimic cert.

(…)

            Presupun deci că toate lucrurile pe care le văd sînt false; mă conving pe mine însumi că nimic nu a existat vreodată din tot ceea ce îmi reproduce memoria mea, cea plină de minciuni ; mă gîndesc că nu am nici un simţ; cred că corpul, forma, întinderea, mişcarea şi locul – nu sînt decît ficţiuni ale spiritului meu. Şi atunci ce va putea să fie totuşi estimat ca adevărat?

(…)

            Cel puţin eu, deci, nu sînt eu ceva? Dar am negat deja că aş avea vreun simţ şi vreun corp. Totuşi ezit, căci ce urmează din aceasta? Sînt eu atît de mult dependent de corp şi de simţuri, încît să nu pot exista fără ele? Dar mă convinsesem că nu există absolut nimic În lume, că nu există nici un cer, nici un pămînt, nici un spirit, nici un corp; aşadar nu m-am convins că şi eu nu exist deloc? Nu, cu siguranţă nu, eu sînt fără îndoială, dacă m-am convins pe mine însumi, sau şi numai dacă am gândit ceva. Dar există un nu ştiu care înşelător foarte puternic şi foarte viclean, care îşi întrebuinţează întreaga îndemînare ca să mă înşele întotdeauna. Dacă el mă înşeală, atunci nu există nici un strop de îndoială că eu exist; şi înșeală-mă el cît va vrea, nu va putea face niciodată ca eu să nu fiu nimic, atâta timp cât eu voi gândi că sunt un lucru oarecare. Astfel că, după ce m-am gîndit bine la aceasta, şi după ce am examinat cu mare atenţie toate lucrurile, trebuie în sfîrşit să trag concluzia, şi să consider drept un lucru sigur că această propoziţie: ”Eu sînt, eu exist.” este adevărată în mod necesar, de fiecare dată cînd o pronunţ, sau cînd o concep în mintea mea.

Dar nu cunosc încă cu destulă claritate ce sînt, eu cel care sînt sigur că sînt;

(…)

Eu sînt, eu exist: aceasta este sigur; dar pentru cît timp? Anume, atîta timp cît gîndesc; căci se poate probabil întîmpla ca, dacă aş înceta să gîndesc, să Încetez în acelaşi timp de a fi sau de a exista. Nu admit nimic acum care să nu fie cu necesitate adevărat: aşadar, vorbind cu toată precizia, nu sînt decît ceva care gîndeşte, adică un spirit, un intelect sau o raţiune, care sînt termeni a căror semnificaţie îmi era necunoscută mai înainte. Aşadar, eu sînt un lucru adevărat, şi care există cu adevărat; dar ce fel de lucru? Am spus-o: ceva care gîndeşte.

(….)

Dar ce sînt eu, aşadar? Un lucru care gîndeşte. Ce este acest ceva care gîndeşte? Adică ceva care se îndoieşte, care înţelege, care afirmă, care neagă, care vrea, care nu vrea, care îşi imaginează, şi care simte.

(…)

În sfîrşit, eu sînt acela care simte, adică cel care primeşte şi cunoaşte lucrurile ca prin organele

de simţ, pentru că în fapt eu văd lumina, aud zgomotul, resimt căldura. Dar mi se va spune că aceste aparenţe sînt false şi că eu dorm. Fie şi aşa; totuşi, cel puţin, este foarte sigur că mi se pare că văd, că aud şi că mă încălzesc; şi aceasta este ceea ce în mine se numeşte propriu-zis: a simţi, iar aceasta,luat astfel cu toată precizia, nu este nimic altceva decît a gîndi.”

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.