A te iubi înseamnă că vreau să exiști

Simone Weil (1909-1943) a fost un filosof spiritual francez de origine evreiască și, de asemenea, un activist politic cu tendințe comuniste și anarhiste. A studiat filosofia la École Normale Supérieure din Paris și a predat filosofia la o școală gimnazială. Și-a dedicat un an sabatic pentru a munci într-o fabrică cu scopul de a se conecta cu clasa muncitoare. Ulterior, a participat la Războiul Civil Spaniol împotriva fasciștilor, până când a suferit arsuri într-un accident de bucătărie și a părăsit Spania. În timp ce se recupera în Assisi, Italia, a avut experiențe spirituale și a devenit atrasă de misticism și creștinism, deși nu s-a convertit niciodată și a continuat să aprecieze alte tradiții spirituale. În timpul celui de-al doilea război mondial, în timp ce lucra pentru rezistența franceză din Anglia, ea nu a vrut să mănânce mai mult decât puteau mânca francezii aflați sub ocupație germană. Slăbită, a contractat tuberculoză și a murit la vârsta de 34 de ani din cauza unui stop cardiac.

Gravity and Grace (1940-1942) este probabil cea mai cunoscută carte a lui Simone Weil. Este o colecție de pasaje, selectate din caietele ei de prietenul său catolic Gustave Thibon. Această colecție filosofico-spirituală pune accentul pe auto-negare, purificare, suferință, bunătate și frumusețe. Următoarele pasaje sunt adaptate din capitolul „Dragoste”. În acest capitol, ea explică faptul că iubirea pură nu dorește să posede, nu vrea să obțină satisfacție, să ceară sau să influențeze. Apreciază doar faptul că persoana iubită este acolo – sau, în limbajul lui Weil, vrea doar ca cel iubit să existe. Dragostea te face pe deplin conștient de existența persoanei iubite. În acest sens, a iubi o altă persoană este precum a iubi o operă de artă.

(Din capitolul „Dragoste”)

Dintre ființele umane, doar existența celor pe care îi iubim este pe deplin recunoscută.

Credința în existența altor ființe umane ca atare este iubirea.

Mintea nu este obligată să creadă în existența a nimic. Acesta este motivul pentru care singurul organ de contact cu existența este acceptarea, dragostea. De aceea frumusețea și realitatea sunt identice. Din acest motiv bucuria și simțul realității sunt identice.

[…]

Iubirea are nevoie de realitate. Ce este mai teribil decât descoperirea că, printr-o înfățișare corporală, am iubit o persoană imaginară. Acest lucru este mult mai cumplit decât moartea, deoarece moartea nu împiedică pe persoana iubită să fi trăit.

Aceasta este pedeapsa pentru hrănirea iubirii cu imaginația.

Este un act de lașitate să căutăm de la oamenii pe care îi iubim (sau să dorim să le oferim) o consolare diferită de ceea ce ne oferă operele de artă. Lucrările de artă ne ajută doar prin faptul că există. A iubi și a fi iubit fac această existență să fie mai concretă, mai constant prezentă în minte. Dar această existență ar trebui să fie prezentă ca sursă a gândurilor, nu ca obiect al gândurilor noastre. Dacă există vreun motiv pentru care vrem să fim înțeleși, nu este în beneficiul nostru, ci pentru cealaltă persoană, pentru ca gândurile noastre să existe pentru el.

Tot ceea ce este în noi josnic sau mediocru, se revoltă împotriva purității și nevoilor, pentru că vrea să-și salveze propria viață, să corupă această puritate.

A corupe înseamnă a modifica, înseamnă a atinge. Frumosul este ceea ce nu putem dori să schimbăm. A asuma puterea asupra unui lucru înseamnă a-l corupe. A poseda înseamnă a corupe.

A iubi pur înseamnă a accepta distanța, înseamnă a adora distanța dintre noi înșine și ceea ce iubim.

[…]

[…] Acesta este prețul dragostei caste. Orice dorință de plăcere aparține viitorului și lumii iluziei, în timp ce dacă dorim doar ca cineva să existe, el există: ce poți dori mai mult? Persoana iubită este atunci goală și reală, nu ascunsă într-un viitor imaginar. Zgârcitul nu-și privește niciodată comoara fără să și-o imagineze de n ori mai mare. Este necesar să fii mort pentru a vedea lucrurile în goliciunea lor.

Astfel, în dragoste există castitate sau lipsa castității, în funcție de dorința orientată sau nu către viitor.

În acest sens, dragostea pe care o dedicăm unei persoane moarte este perfect pură (presupunând că nu îndreptăm această dragoste către o pseudo-nemurire viitoare). Pentru că este o dorință pentru o viață încheiată, care nu mai poate oferi nimic nou. Dorim ca persoana decedată să fi existat și a existat.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.