Wladyslaw Tatarkiewicz (1886-1980) a fost filosof originar din Polonia, precum și istoric în domeniul filosofiei și al artei. A predat la o serie de universități poloneze din Varșovia și din alte părți. În timpul celui de-a doilea război mondial și-a riscat viața pentru a oferi o serie de cursuri clandestine în Polonia din timpul ocupației germane.
Următoarele pasaje sunt adaptate din cartea lui Tatarkiewicz, Despre fericire, publicată în poloneză în anul 1962. Tatarkiewicz definește fericirea ca pe o satisfacție subiectivă în ceea ce privește viața, cu toate că el adaugă și condiția ca această satisfacție să fie justificată în mod obiectiv.
1. Cu toate că fiecare fericire este și satisfacție, nu orice satisfacție este și fericire. Oamenii care sunt parțial sau relativ satisfăcuți, nu spun despre ei înșiși că sunt fericiți […] Satisfacția se transformă în fericire numai atunci când este satisfacție completă.
2. În continuare, chiar și satisfacția completă nu este echivalentă în mod necesar cu fericirea. Satisfacția în ceea ce privește anumite lucruri, oricât de importante – sănătatea sau o conștiință netulburată, succesul sau o anumită poziție socială – nu este suficientă pentru atingerea fericirii, dacă nu este însoțită de către alte satisfacții. Este doar o satisfacție parțială. Fericirea necesită satisfacție totală, cu alte cuvinte satisfacție în ceea ce privește viața în ansamblul ei.
3. În cele din urmă, chiar satisfacția completă și totală cu viața în ansamblul ei nu este suficientă pentru atingerea fericirii, dacă este doar temporară. Dacă ar fi fost suficientă, atunci am avea numai oameni fericiți pe lume. Nu există nicio persoană care să nu fi fost satisfăcută cu viața per ansamblu la un anumit moment. Așa cum a spus Aristotel: „Cu o rândunică nu se face primăvară, și nici nu va aduce zilele senine. În mod similar, o zi sau o perioadă scurtă de fericire nu îl fac pe om să fie satisfăcut sau fericit.” (Etica nicomahică I, 7) Fericirea înseamnă satisfacție de durată.
Astfel, fericirea poate fi definită ca fiind: (1) completă, (2) durabilă, (3) satisfăcătoare, (4) cu efect asupra întregii vieți. Acesta este un grad extrem de fericire, fiind de fapt fericirea ideală. Date fiind condițiile existenței umane, nu putem spera la o fericire care este completă, de durată și totală, fără a avea parte de rezerve, excepții sau întreruperi. Probabil că nu există nimeni, chiar și printre persoanele care sunt considerate ca fiind fericite, care să fi fost fericit fără nicio rezervă, excepție sau întrerupere. […] Persoana fericită este acea persoană care măcar se apropie de acest ideal, de acest maxim.
4. […] Sentimentul pe care îl denumim „satisfacție” cuprinde un element de natură intelectuală. Persoana care se simte satisfăcută este nu numai mulțumită din punct de vedere emoțional, dar, de asemenea, consideră această satisfacție a sa ca fiind justificată. Acesta este motivul din care fericirea nu a fost definită ca plăcere, ci ca satisfacție […] Există grade diferite de satisfacție, care pot fi atât preponderent de natură emoțională, cât și predominant de natură intelectuală, ce pot fi clasificate pornind de la simpla apreciere și până la o poftă intoxicantă de viață.
5. Existența acestor două elemente în componența satisfacției [emoțional și intelectual], explică din ce motiv unii oameni susțin că sunt satisfăcuți de viață, dar nu sunt fericiți. În cazul acestor persoane, cele două elemente ale satisfacției sunt separate – elementul emoțional de cel intelectual, bucuria directă obținută din plăcerile vieții de recunoașterea valorii acesteia. […]
6. Un alt atribut mai trebuie adăugat la definiția fericirii, și anume că este o satisfacție justificată […] Acest lucru poate fi observat în cazul acelor persoane care se simt satisfăcute pentru că sunt încredințate că posedă ceva pe care de fapt nu îl au. Un bun exemplu este cel al situației unui bărbat care este fericit datorită vieții sale de familie, dar a cărui soție nu este fidelă. Dacă el nu este la curent cu această situație, el poate fi satisfăcut, dar nu am putea susține despre el că ar fi fericit.
Cu toate că satisfacția iluzorie nu este fericire, aceasta nu înseamnă că ea este lipsită de valoare. Mulți oameni, dacă nu ar putea atinge fericirea reală, s-ar mulțumi și cu iluzia acestei fericiri. Unele persoane chiar își fabrică în mod deliberat această iluzie. Există droguri, ca și opiumul, care se pare că furnizează nu atât de mult simplă plăcere, cât satisfacție cu viața și cu lumea din jur.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.