Eliberarea de propriile mele valori

Albert Camus (1913-1960) a fost un filosof existențialist francez. A scris mai multe cărți influente de filosofie și literatură, iar în 1957 a primit Premiul Nobel pentru literatură. A murit într-un accident de mașină la vârsta de 46 de ani.

Următoarele fragmente sunt adaptate din cartea lui Camus, „Mitul lui Sisif.” Conform cărții, lumea este „absurdă” – nu ne oferă niciun sens sau motiv. Viața nu duce nicăieri, iar moartea va pune capăt tuturor. Acest lucru are implicații serioase asupra libertății. Libertatea înseamnă că pot alege un scop semnificativ și îl pot atinge. Dar dacă nu există scopuri semnificative și dacă moartea va anula tot ceea ce aleg, atunci libertatea reală este imposibilă. Cu toate acestea, moartea libertății deschide o ușă către un nou tip de libertate: „omul absurd” (persoana care trăiește în deplină conștientizare a absurdului) este liber de scopuri și valori. El este liber să-și creeze viața fără să se angajeze în niciun sens.

În acest moment al efortului său, omul stă față în față cu iraționalul. Simte în el dorul său de fericire și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare dintre dorul uman și tăcerea nerezonabilă a lumii.

[…]

Înainte de a întâlni absurdul, omul de zi cu zi trăiește cu scopuri, cu o preocupare pentru viitor sau cu motive. El își cântărește șansele, se bazează pe „într-o zi viitoare” – pensionarea sau munca fiilor săi. Încă crede că ceva din viața lui poate avea un scop. De fapt, el acționează de parcă ar fi fost liber, chiar dacă toate faptele contrazic această libertate aparentă.

Dar după absurd, totul este inversat. Ideea că „sunt” și felul meu de a acționa ca și cum totul ar avea un sens – toate acestea se dovedesc a fi false prin absurdul morții mele viitoare. Gânditul la viitor, stabilirea de obiective, preferințele – toate acestea presupun credința în libertate, chiar dacă uneori spun că nu o simt. Dar în acel moment, știu bine că această libertate superioară, această libertate de a fi, care este singurul lucru ce poate servi drept bază pentru adevăr, nu există. Moartea este singura realitate. După moarte, toate iluziile dispar. Nici măcar nu sunt liber să mă perpetuez, dar sunt sclav, sclav fără speranța de a mă revolta pentru totdeauna, fără opțiunea disprețului … Ce libertate poate exista în sensul deplin fără asigurarea eternității?

Dar, în același timp, omul absurd își dă seama că până acum era legat de asumarea libertății și că trăia pe baza acestei iluzii. Într-un anumit sens, acest lucru l-a constrâns. În măsura în care și-a imaginat un scop în viața sa, s-a adaptat la cerințele acestui scop. A devenit sclavul libertății sale [iluzorii]. Astfel, nu aș putea acționa altfel decât ca tatăl (sau inginerul, sau conducătorul unei națiuni sau sub-funcționarul poștal) care vreau să fiu …

Astfel, omul absurd își dă seama că nu era cu adevărat liber. Pentru a vorbi clar, în măsura în care sper, în măsura în care îmi fac griji despre adevărul meu, despre un mod de a fi sau de a creea, în măsura în care îmi aranjez viața și presupun că are un sens, creez bariere pentru mine și îmi limitez viața între ele … Absurdul mă luminează asupra acestui punct: nu există viitor. De acum înainte, acesta este motivul propriei mele libertăți …

[…]

Pierzându-mă în acea certitudine fără fond [a morții și, prin urmare, a absurdului], simțindu-mă suficient de îndepărtat de propria mea viață, astfel încât să o pot mări și panorama – aceasta implică principiul eliberării. Această nouă independență are un termen definit, ca orice libertate de acțiune. Nu garantează eternitatea. Dar vine în locul iluziilor libertății, care s-au oprit odată cu moartea … Este clar că moartea și absurdul sunt fundamentul singurei libertăți rezonabile: libertatea pe care o inimă umană o poate experimenta și trăi.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.