Pesimistul

Arthur Schopenhauer (1788-1860) a fost un filosof german, cunoscut pentru pesimismul său, atât la nivel personal, cât și la nivel filosofic. A studiat cu Fichte, Schleiermacher și alții la Universitatea din Göttingen. După ce a devenit lector la Universitatea din Berlin, și-a programat prelegerile în același timp cu prelegerile celebrului filosof Hegel (pentru care nu avea respect). Și în timp ce sălile de curs ale lui Hegel erau pline, doar cinci studenți au venit să-l audă pe Schopenhauer. Dezamăgit, a părăsit lumea academică. A trăit singur, nu s-a căsătorit niciodată și a murit acasă din cauza insuficienței respiratorii.

Schopenhauer nu a fost bine cunoscut în timpul vieții sale, dar după moartea sa scrierile sale au avut o influență considerabilă asupra multor gânditori, scriitori și artiști importanți, precum Nietzsche și Wagner.

În cartea sa principală de filozofie, „Lumea ca voință și reprezentare” (1818), Schopenhauer descrie lumea noastră și viața noastră ca expresii ale voinței. Voința este o putere metafizică oarbă, arbitrară, mereu înfometată de mai mult, fără scop sau lege. Voința personală a unei persoane individuale este un mic fragment al acestei voințe metafizice și ne conduce și ne motivează în modurile sale arbitrare. Nu e de mirare că viața este goală, lipsită de sens și plină de contradicții și suferință.

Următorul pasaj se referă la Voință, dar este adoptat dintr-un eseu ulterior, „Vanitatea existenței”, care a apărut în colecția de eseuri Parerga (1851) și este, de asemenea, inclus într-o selecție mai mică tradusă în engleză, „Studii în Pesimism”.

În primul rând, o persoană nu este niciodată fericită. Își petrece toată viața în căutarea a ceva care crede că îl va face fericit. Rareori își atinge scopul și, atunci când reușește, este dezamăgit. În cele din urmă, el este în mare parte naufragiat și intră în port fără catarg și tachelaj. Și apoi, nu contează dacă a fost fericit sau mizerabil, deoarece viața lui nu a fost niciodată altceva decât un moment prezent care a dispărut întotdeauna în trecut, iar acum s-a dus.

[…]

Mai mult, ce creatură lacomă este o ființă umană! Fiecare satisfacție pe care o obține este sămânța unei dorințe noi, deci nu există un sfârșit al dorințelor fiecărei voințe individuale. Și de ce? Pentru că Voința este stăpânul tuturor lumilor. Totul îi aparține, deci nu există nimic care să o poată satisface, ci doar întregul, care este nesfârșit. Este jalnic să vezi cât de puțin este realizat de Voință – acest stăpân al lumii – atunci când apare într-o persoană individuală: de obicei doar suficient pentru a menține corpul împreună. Acesta este motivul pentru care o persoană este atât de nefericită.

Viața apare în primul rând ca o sarcină – sarcina de a subzista, de a-ți câștiga existența. Odată ce această sarcină este îndeplinită, atunci viața devine o povară, pentru că acum apare o a doua sarcină – a face ceva cu ceea ce a fost câștigat: evitarea plictiselii, care, ca o pasăre de pradă, zboară deasupra noastră, gata să cadă peste noi oriunde vede o viață lipsită de nevoi. Prima sarcină este să câștigi ceva. A doua sarcină – să alunge sentimentul că ai câștigat acest ceva, altfel devine o povară.

Viața umană trebuie să fie un fel de greșeală. Acest lucru este evident dacă ne amintim că o persoană este un compus din nevoi și necesități greu de satisfăcut. Și chiar și atunci când și le satisface, tot ce primește este o stare fără durere, în care nu are nimic altceva decât plictiseala. Aceasta este o dovada directă că existența nu are nicio valoare reală în sine. Pentru că ce este plictiseala dacă nu sentimentul golului vieții? Dacă viața ar avea vreo valoare intrinsecă pozitivă, nu ar exista plictiseala. Pur și simplu existența ne-ar satisface și nu am mai avea nevoie de nimic. Dar, de fapt, nu ne bucurăm de existență decât atunci când ne luptăm pentru ceva. Și apoi, distanța și dificultățile ne fac să credem că obiectivul nostru ne-ar satisface – o iluzie care dispare odată ce vom atinge acest scop.

[…]

Dacă nu ne mai uităm la lumea în ansamblu și ne uităm la viață în micile sale detalii, cât de ridicol pare totul! Este ca o picătură de apă văzută la microscop, o singură picătură aglomerată de microorganisme; sau o bucată de brânză plină de insecte minuscule. Cum râdem când aleargă atât de dornici și când se luptă între ei într-un spațiu atât de mic! Indiferent dacă este aici sau în viața umană, această activitate teribilă produce un efect comic.

Doar prin microscop viața noastră pare mare. Este un punct indivizibil, făcut mai lung și mai mare de lentilele puternice ale Timpului și Spațiului.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.