Solitudinea ca formă de „a fi cu”

Julian Marías (1914-2005) a fost un filosof spaniol, student al lui Ortega y Gasset și un gânditor major al așa-numitei Școli din Madrid. Războiul civil spaniol i-a întrerupt studiile de filozofie la Universitatea Complutence din Madrid, iar după război teza sa de doctorat a fost respinsă din cauza criticilor sale față de dictatorul Franco. A fost închis câteva luni și a fost eliberat grație intervenției mai multor personalități publice. Cu toate acestea, i s-a interzis să predea timp de mai mult de 30 de ani. Drept urmare, a vizitat SUA de mai multe ori, unde a susținut cursuri de filosofie în universități importante. De asemenea, a fondat, împreună cu profesorul său, Ortega y Gasset, Institutul de Științe Umaniste.

Filosofia lui Marías se concentrează pe situații reale din viață. Pentru el, fundamentul filosofiei este viața reală a ființelor umane, iar filosofia investighează și sistematizează ceea ce stă la baza existenței umane, așa cum este ea trăită, în situații reale.

Următorul text este preluat din capitolul 7 al cărții lui Marías “Reason and Life” (Rațiune și viața) (1956). Aici Marías susține că o caracteristică fundamentală a vieții umane este „a trăi cu”.Ființele umane nu sunt atomi individuali, ci sunt în esență „cu” alte ființe umane. Chiar și atunci când sunt în solitudine, sunt „cu” alții care sunt absenți. În schimb, o piatră sau un scaun nu pot fi „cu” alte lucruri și nu pot fi în solitudine. Astfel, solitudinea este o formă de „a fi cu” – a fi cu nimeni.

A trăi este, pentru ființa umană, atât a fi în lume, cât și a trăi cu ceilalți: două moduri esențiale de „a fi cu”. Aceasta înseamnă că lumea unei persoane – în cel mai profund sens al termenului – este dublă, conținând atât natura, cât și societatea. Dar nu este suficient să spun că circumstanța mea include, pe lângă alte „lucruri”, și alte ființe umane, deoarece asta ar face ca ființele umane să fie doar o altă parte a naturii. Punctul important este că acești oameni funcționează diferit, centre ale altor vieți, ale altor circumstanțe care sunt și ale mele.

Cu alte cuvinte, întâlnesc în situația mea încă de la început și alți oameni, care mă întâlnesc și ei și care mă iau în considerare la fel cum fac și eu cu ei. Prin urmare, îi iau în considerare într-un mod aparte, care include luarea în considerare a modului în care mă iau în considerare. Prin urmare, atitudinile noastre reciproce sunt foarte diferite de modul în care mă raportez la „lucruri”, deoarece, deși sunt cu lucrurile, lucrurile nu sunt, strict vorbind, cu mine. Din acest motiv, lucrurilor le lipsește, chiar și atunci când sunt în cel mai direct contact cu mine, apropierea care face din alte persoane vecinii mei.

Această situație, care depășește cu mult simpla coexistență, este ceea ce numim “A TRAI CU”. […] “A trăi cu” nu este ceva adăugat la viața individului, ci unul dintre modurile sale primare, la același nivel cu localizarea sa în spațiu, temporalitatea sa sau faptul că este scufundat în mediul său fizic. S-ar putea obiecta că o persoană poate fi singură, dar, în afară de faptul că acest lucru nu este strict adevărat, dovedește caracterul fundamental al “a trai cu”. Pentru că numai o creatură a cărei natură constă în a fi însoțită poate fi singură. O piatră nu este și nu poate fi singură. Singurătatea nu este o „proprietate” sau „calitate” reală – a fi singur nu este similar cu a fi așezat, a fi obosit sau a dormi. A fi singur înseamnă a fi FĂRĂ CINEVA. Solitudinea este un mod de a trăi – cu alți oameni, în modul concret al absenței și, prin urmare, este o lipsă reală. Pentru a folosi un paradox: am nevoie de alte persoane pentru a putea fi singur – fără ele.

Solitudinea este un mod de a trăi – cu alți oameni, in absenței lor. Am nevoie de alte persoane pentru a putea fi singur – fără ele. (Marias, 1956)

Dar în acest moment trebuie să fim foarte precauți, deoarece putem cădea într-o serie de erori, în special două. Prima dintre acestea ar fi să credem că “a trăi cu” este ceva secundar față de viața individuală, astfel încât indivizii există fiecare de unul singur și apoi se pot intalni sau pot asocia între ei, pentru a atinge un anumit scop. În acest caz, “a trăi cu” ar fi ceva derivat și ar fi perfect reductibil la realitatea umană individuală.

[…]

In realitate viața umană, care conține dimensiunea de “a trăi cu”, are două posibilități în acest “trai cu”: singurătatea și compania. În ambele cazuri, apar alte persoane, deși în moduri diferite: ca prezente sau ca absente. Sunt cu alte persoane sau singur cu alte persoane. Dar, întrucât în ​​cele din urmă viața mea este MEA – este ceea ce fac și ce se întâmplă cu mine și nimeni nu-mi poate lua locul sau împărtăși cu mine acțiunile mele, care determină ceea ce voi fi în fiecare moment – cea mai profundă rădăcină a vieții mele este solitudinea. Și fiecare companie este, în realitate, o încercare – care culminează în prietenie și în dragoste – de a fuziona două solitudini.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.