Dragostea romantică restabilește unitatea

Vladimir Soloviov (1853-1900) a fost un filosof, teolog și poet rus într-o perioadă în care filosofia rusă a apărut ca separată atât de literatură, cât și de filosofia europeană. S-a născut la Moscova într-o familie educată, tatăl său fiind un istoric important. După ce a respins religia în adolescență, a revenit la aceasta în tinerețe, iar opera sa filosofică ulterioară conține deseori teme religioase. A studiat filosofia la Universitatea din Moscova, apoi a predat filosofia atât la Universitatea din Moscova cât și la Universitatea din Sankt Petersburg. A fost prieten apropiat al lui Fiodor Dostoievski, a scris despre o varietate de subiecte filosofice, nu s-a căsătorit niciodată și a murit în sărăcie la vârsta de 47 de ani.

Următorul text este adaptat din scurta carte a lui Soloviov ”Sensul iubirii” (1894). Cartea este în concordanță cu ideea sa că viața este fragmentată și plină de tensiuni, dar că scopul ei este să se integreze și să se unească cu realitatea divină. Aici Soloviov susține că dragostea, în special dragostea romantică (pe care el o numește „iubire sexuală”), vizează realizarea unei astfel de integrări. În mod normal, suntem egoiști, considerându-ne drept centrul lumii noastre separate. Iubirea romantică ne cheamă să trecem dincolo de separarea noastră și să ne integrăm viața cu viața altuia. Deoarece această integrare ne păstrează individualitatea, este cea mai înaltă expresie a ființei noastre individuale și, în același timp, exprimă integrarea umanității în sine și cu Ființa Divină.

Din capitolul 2

O ființă umană, fiind acest individ și nu un alt individ, poate deveni Totul numai prin abolirea în conștiința sa a graniței interne care îl separă de o altă ființă umană. „Acesta” poate deveni „Totul” numai împreună cu alții. Numai împreună cu alții un individ își poate da seama de semnificația sa absolută și poate deveni o parte inseparabilă și de neînlocuit a întregului universal, un organism independent, viu și original al vieții absolute. Adevărata individualitate este o anumită imagine specifică a unității tuturor, un anumit mijloc specific de a primi în sine tot ceea ce este altul. O ființă umană, atunci când se afirmă separat de tot ceea ce este altul, își neagă propria existență semnificativă, se lipsește de adevăratul conținut al vieții și își reduce individualitatea la o formă goală. […]

Există o singură putere care poate submina egoismul la rădăcină și, de fapt, îl slăbește, și anume dragostea și în principal iubirea sexuală. […] Recunoscând prin iubire adevărul altuia, nu abstract, ci concret și transferând prin acțiunile noastre centrul vieții noastre dincolo de limitele personalității noastre empirice, dezvăluim și realizăm propriul nostru adevăr real, propria noastră semnificație absolută. Această semnificație absolută constă în capacitatea noastră de a depăși granițele ființei noastre reale fenomenale, în capacitatea noastră de a trăi nu numai în noi înșine, ci și prin alții.

Din capitolul 3

Sensul și valoarea dragostei este că ne obligă să recunoaștem, cu toată ființa noastră, semnificația centrală absolută a unei alte persoane, de care, din cauza puterii egoismului nostru, suntem conștienți doar în sinele nostru. Dragostea este importantă nu doar ca unul dintre multe sentimente, ci ca transfer al întregului nostru interes pentru viață de la noi înșine la altul, ca deplasare a centrului vieții noastre personale. Aceasta este caracteristică oricărui tip de iubire, dar în principal a iubirii sexuale. Iubirea sexuală se distinge de alte tipuri de iubire prin intensitate mai puternică, prin implicare mai mare și prin posibilitatea unei reciprocități mai desăvârșite. Numai această dragoste poate duce la contopirea reală și indisolubilă a două vieți într-una singură. […]

Menirea iubirii este de a confirma în acțiune ceea ce la început este oferit doar prin sentimente. Necesită o astfel de unire a două caractere finite care ar crea prin ele o personalitate ideală absolută. […] Evident, un om adevărat în plinătatea personalității sale ideale nu poate fi doar bărbat sau doar femeie, ci trebuie să fie uniunea superioară a celor doi. Menirea imediată a iubirii este de a realiza această uniune, de a crea adevărata ființă umană ca o uniune liberă a principiilor masculine și feminine, păstrând în același timp individualizarea formală a acestora după depășirea deosebirilor și divergențelor esențiale. […]

Uniunea fizică a doi indivizi nu prezintă nicio legătură specifică cu dragostea. Poate exista fără dragoste, iar dragostea poate exista fără ea. Este necesară pentru dragoste, nu ca un scop independent, ci doar ca o împlinire finală a acesteia. Dacă această împlinire este făcută ca un scop în sine, înainte de relația ideală a iubirii, aceasta distruge iubirea. Orice fel de act sau fapt extern în sine nu este nimic. Iubirea reprezintă ceva numai datorită semnificației sale ca restabilire a unității sau integrității personalității umane, ca creație a unei individualități absolute. […]

Sentimentul iubirii în sine este doar un impuls, dar ne sugerează că putem și ar trebui să restabilim integritatea ființei umane. […] În sentimentul iubirii, în conformitate cu semnificația sa de bază, afirmăm semnificația absolută a unei alte individualități și, făcând acest lucru, afirmăm și semnificația absolută a propriei noastre individualități.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.