Friedrich Schiller (1759-1805) a fost un important dramaturg german, precum și poet și filosof. La o vârstă fragedă a început să scrie piese de teatru și, în cele din urmă, a devenit unul dintre cei mai importanți dramaturgi germani ai timpurilor moderne. În tinerete a studiat medicina și a devenit medic militar la Stuttgart, dar nu i-a plăcut această funcție și a plecat Weimar. A devenit profesor de filosofie și istorie la Jena, în apropiere. Împreună cu Goethe, a fondat influentul Teatru Weimer. A murit la vârsta de 45 de ani din cauza tuberculozei.
Opera filozofică a lui Schiller se referă în primul rând la etică, estetică, artă, poezie și libertatea umană și deseori dezvoltă într-un mod particular ideile lui Immanuel Kant. Următorul text este adaptat din eseul său “Despre sublim” (1801). Aici el discută despre experiența sublimului, pe care îl experimentăm atunci când întâlnim ceva grandios care inspiră admirație și temere: o furtună uriașă, un munte pustiu peste un abis terifiant, o simfonie uluitoare, etc.
Schiller explică experiența sublimului comparând-o cu experiența frumuseții. Frumusețea este plăcută, în timp ce sublimul produce în noi uimire, venerație și chiar anxietate. Frumusețea se limitează la calitățile senzoriale care deriva din armonie și ordine, în timp ce sublimul ne duce dincolo de ordine și rațiune. Frumusețea se află în lumea naturală, în timp ce sublimul se ridică dincolo de ea. Prin urmare, sublimul ne amintește de o putere din noi care depășește legile naturii, și anume liberul arbitru.
Există două capacități pe care natura ni le-a dat, sa ne insoteasca de-a lungul vieții. Una este prietenoasă și minunată, scurtează necazurile călătoriei noastre cu efectele sale plăcute. Face ca lanțurile necesității să fie mai puțin grele pentru noi și ne conduce cu bucurie și râs în cele mai periculoase locuri, unde trebuie să acționăm ca spirite pure și să ne dezbrăcăm de tot ceea ce este al trupului, ca atunci când ne gândim la adevăr sau la ne îndeplinim datoria. Odată ce ajungem acolo, frumusețea ne abandonează, deoarece domeniul său este doar lumea simțurilor, iar aripile sale pământești nu ne pot duce dincolo de aceasta lume. Dar acum a doua capacitate intră în scenă, solemnă și tăcută, și cu un braț hotărât ne poartă peste adâncimea amețitoare.
În prima dintre aceste capacități recunoaștem sentimentul frumosului, în a doua – sentimentul sublimului. Frumosul este și el o expresie a libertății, dar nu libertatea care ne ridică deasupra puterii naturii și ne eliberează de influențele corporale. Este, mai degrabă, libertatea de care ne bucurăm în natură ca ființe umane. Cu frumusețea ne simțim liberi pentru că simțurile noastre sunt în armonie cu legile rațiunii. Cu sublimul ne simțim liberi, deoarece simțurile noastre nu au nicio influență asupra autorității rațiunii, deoarece spiritul acționează de parcă ar respecta doar propriile legi.
Sentimentul sublimului este un sentiment mixt. Este o combinație de anxietate – care la extremă se exprimă ca un fior – și de bucurie, care poate ajunge la extaz. Și, deși nu este tocmai plăcere, sufletele delicate o preferă în general oricărei plăceri. […] Prin urmare, simțim prin sentimentul sublimului că natura noastră spirituală nu este neapărat determinată de starea simțurilor noastre; că legile naturii nu sunt neapărat propriile noastre legi; și că avem în noi un principiu autonom, independent de toate sentimentele senzoriale.
Un obiect sublim poate fi considerat din două perspective. Fie prezentăm obiectul sublim înțelegerii noastre – dar nu reușim să formăm nicio imagine sau un concept al acesteia; sau comparăm obiectul sublim cu propria noastră putere vitală și constatăm că în fața sa, propria noastră putere nu înseamnă nimic. Dar, deși în ambele cazuri, experimentăm sentimentul dureros al propriei noastre limitări, totuși nu încercăm să evităm obiectul sublim, ci mai degrabă suntem atrași de el cu o forță irezistibilă. S-ar putea întâmpla acest lucru dacă limitele imaginației noastre [senzoriale] ar fi aceleași cu limitele înțelegerii noastre? De ce am vrea să ne amintim de forțele atotputernice ale naturii, dacă nu am avea în noi ceva care nu poate fi o victimă a acestor forțe?
[…] Dar natura în infinitul ei nu poate atinge măreția absolută care este în noi înșine. Ne supunem de bună voie necesității fizice a bunăstării noastre și a existenței noastre, deoarece această putere ne amintește că există în noi principii care scapă imperiului său. Omul este în mâinile naturii, dar voința omului este în mâinile sale.
Natura ne folosește simțurile pentru a ne învăța că suntem ceva mai mult decât simpla noastră natură senzuală. Folosește chiar senzații pentru a ne conduce la descoperirea că nu suntem nicidecum sclavi ai violenței senzațiilor. Și acesta este un efect complet diferit de cel care poate fi produs de frumos.
[…]
Atât timp cât omul a fost sclavul necesităților fizice – când nu găsea nici o modalitate de a scăpa din cercul îngust al nevoilor sale corporale și înainte de a-și fi găsit libertatea care îl conectează cu îngerii – incomprehensibilitatea naturii i-a amintit de limitele imaginației sale, iar distructivitatea naturii i-a amintit de slăbiciunea sa fizică. A fost forțat să se îndrepte temător către prima din ele și să fugă speriat de-a doua. Dar odată ce contemplarea liberă l-a asigurat împotriva forțelor oarbe ale naturii și odată ce a descoperit în acest potop de fenomene ceva permanent în propria sa ființă, în acel moment multe dintre lucrurile dure ale naturii din jurul său au început să vorbească în altă limbă pentru inima sa. Și măreția din afara lui a devenit oglinda în care a găsit măreția absolută din propriul sine. Acum, el abordează fără teamă și cu plăcere emoționată acele imagini care odată îi îngrozeau imaginația. Și focalizează în mod intenționat puterea acelei facultăți care reprezintă infinitul atunci când este perceput de simțuri, pentru a simți mai viu cât de mult aceste idei din interiorul sau sunt superioare fata de tot ceea ce pot oferi facultatile senzoriale..
Percepere unei infinități îndepărtate – înălțimi dincolo de calcul, oceanul vast la picioarele sale și oceanul mai mare care se întinde deasupra capului său, îi ridică mintea dincolo de cercul îngust al realității, dincolo de această închisoare îngustă și apăsătoare a vieții fizice. Simpla măreție a naturii îi oferă o măsură mai puțin limitată pentru estimarea gradorii sale. Înconjurat de marile forme pe care i le prezintă, el nu mai poate suporta micimea în modul său de gândire. Cine poate spune câte idei strălucitoare, câte decizii eroice – care nu s-ar fi născut niciodată în biroul întunecat al omului de știință și nici în saloanele în care oamenii din societate se înghesuie – au fost inspirat brusc în timpul unei plimbări, doar prin contactul si prin lupta sufletului cu marele spirit al naturii?
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.