Eu sunt sinele meu unic

Max Stirner (1806-1856) a fost un filosof german. Scrierile lui conțin teme existențiale, nihiliste și anarhiste. S-a născut în Bavaria, și a studiat la Universitatea din Berlin, unde a participat la cursuri de Hegel și alții. A devenit parte a unui grup de tineri gânditori, care l-a inclus și pe Karl Marx și pe Friedrich Engels. A predat la o școală de fete. A murit din cauza unei infecții în urma unei mușcături de insectă. Nu este cunoscută nici o poză cu Stirner, doar un portret schițat de prietenul său.

Următoarele pasaje sunt adaptate din lucrarea majoră a lui Stirner, ”Egoul și ceea ce este al său”(1844). În această carte deosebită, Stirner susține că sinele nu poate fi definit sau descris. Orice concept pe care ai vrea să mi-l aplici, nu este cu adevărat parte din cine sunt eu. Eu sunt complet unic, și nici un concept general nu poate să mă cuprindă cu totul. Aș putea fi blond, dar ”blond” nu face parte din esența mea, parte din cine sunt cu adevărat. Aș putea fi fericit sau ”fericit” nu face parte din cine sunt cu adevărat. Așadar, sinele meu nu poate fi definit, și este dincolo de orice descriere generală. Ai putea compara culoarea părului meu cu culoarea părului tău sau corpul meu cu corpul tău, dar nu mă poți compara pe mine(sinele meu) cu alții. Sunt complet unic.

Pentru Stirner, asta are implicații practice importante, Într-adevăr, mare parte din carte critică ideologii politice, sociale și religioase (liberalism, comunism, Creștinism, etc.) O implicație este legată de libertatea personală: În loc să încerc să fiu liber, ar trebui să renunț la tot ceea ce nu este cu adevărat Eu(ceea ce este aproape tot), și în acest fel să mă dețin numai și numai pe mine. O altă implicație este faptul că nu am nici o obligație față de Dumnezeu sau umanitate, din moment ce nu fac cu adevărat parte din umanitate. Stirner susține că religiile și ideologiile ne impun identități false (suntem oameni, creștini, români, etc.), și numește aceste identități false ”fantome”.

Din partea 1, capitolul 2

Dacă este un om mai important decât alți oameni, nu este prin a fi uman, ci din cauză că ești un om unic. Bineînțeles, ai arătat ce poate face un om, dar faptul că tu, un om, a făcut-o, nu arată că și alți oameni o pot face. Ai făcut-o doar ca om unic și prin asta ești tu unic.

Nu faptul că ești om te face extraordinar, ci tu o creezi, pentru că ești mai mult decât om, și mai puternic decât alți oameni.

Este considerat că nu putem fi mai mult decât oameni. Dar de fapt nu putem fi mai puțin decât umani. (…)

Dar cu toate că individul nu este om, umanitatea este prezentă în individ, și, ca orice faptomă, a existat în el. (…)

Nu am fost capabil să mă găsesc pe mine însumi atâta timp cât m-am căutat ca om. Dar acum, când se pare că omul aspiră să devină Eu și să fie încarnat în mine, pot să spun că totul depinde de mine până la urmă și fără mine, omul este pierdut. (…)

Nu mă consider pe mine ceva specific, ci doar unic. Cu siguranță, am anumite similarități cu alții, dar asta este adevărat doar atunci când mă compar. De fapt, eu sunt incomparabil, unic. Corpul meu nu este corpul lor, mintea mea nu este mintea lor. Dacă ne referim la ele prin termeni generali precum ”corp” sau ”minte”, atunci aceste concepte nu au nimic de-a face cu corpul MEU sau mintea MEA.

Partea a doua, Capitolul 1

A deține reprezintă întreaga mea ființă și existență, este Eu însumi. Sunt liber de ce am scăpat, proprietarul a ceea ce stă în puterea mea sau în controlul meu. Sunt al meu tot timpul și în toate circumstanțele, dacă știu cum să mă am, și dacă nu mă arunc să depind de alții. (…)

Dacă eforturile tale întotdeauna fac ”libertatea” să fie problema, atunci ar trebui să urmezi în totalitate cerințele libertății. Cine este acela care ar trebui să devină liber? Tu, Eu, Noi. Liberi de ce? De tot ceea ce nu ești tu, sau Eu sau Noi. Așadar, eu sunt nucleul care ar trebui eliberat de toate straturile și eliberat de toate cojile care îl limitează. Ce rămâne atunci când sunt eliberat de tot ceea ce nu sunt Eu? Doar Eu, nimic altceva decât EU.

Capitolul 3

Pentru egoist (deținătorul acestui Ego), doar istoria lui are valoare, pentru că vrea să se dezvolte numai pe sine, și nu conceptul de omenire, nu planul lui Dumnezeu, nu scopul Providenței, nu libertatea, etc. Nu se vede pe sine ca unealta unei idei, sau ca vâslă a lui Dumnezeu. Nu acceptă nici o vocație, nu crede că există ca să dezvolte omenirea, și că trebuie să contribuie la ea. Mai degrabă, se lasă pe sine în exterior, și nu îi pasă dacă umanitatea lui este bine sau rău. (…)

Se spune despre Dumnezeu: ”Numele nu te numesc.” Asta se aplică și la mine: Niciun concept nu mă exprimă, nimic din ce este descris ca esența mea nu mă sumarizează – sunt doar niște denumiri. La fel se spune și despre Dumnezeu că este perfect și că nu are nevoie să caute perfecțiunea. Și asta mi se aplică și mie. Eu sunt deținătorul puterii mele, și sunt așa atunci când mă știu pe mine unic. În unicitatea lui, proprietarul lui însuși, se întoarce înspre propria nulitate creativă, din care este născut. Fiecare esență superioară mie, fie că este divină sau mană, îmi slăbește simțul unicității, și pălește doar în fața soarelui aceste conștiințe. Dacă mă preocup pe mine însumi cu mine însumi, ca unicul, atunci preocuparea mea se concentrează pe creatorul meu temporar, muritor, care se consumă pe sine. Și aș putea spune: toate lucrurile sunt nimic pentru mine.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.