Revolta împotriva morții absurde

Albert Camus (1913-1960) a fost un important filosof și romancier existențialist francez. S-a născut în Algeria franceză din părinți săraci și a studiat filosofia la Universitatea din Alger. Apoi s-a mutat în Franța, unde a lucrat ca jurnalist în mai multe ziare. În diferite perioade ale vieții sale a fost asociat cu cercurile comuniste, anarhiste, democratice și ale drepturilor omului. S-a căsătorit de două ori, deși a avut și multe relații extramaritale. În timpul celui de-al doilea război mondial s-a alăturat mișcării de rezistență franceză împotriva ocupației naziste, dar a continuat să scrie. În 1941 a publicat primele sale două cărți, Străinul și Mitul lui Sisif. În 1957 a primit Premiul Nobel pentru literatură. A murit într-un accident de mașină la 46 de ani.

Următorul text este adaptat din cartea lui Camus Mitul lui Sisif (1941). Camus își începe discuția din momente simple, nesemnificative. În aceste „începuturi ridicole”, simțim uneori că lumea noastră este „absurdă” – cu alte cuvinte, nu ne oferă niciun sens. Aceasta se întâmplă în primul rând (deși nu numai) pentru că vom muri. Viața nu duce nicăieri și tot ceea ce facem va fi sfârșit prin moarte. Doctrinele despre rai și viața de apoi nu sunt convingătoare; nu sunt altceva decât ipoteze abstracte. Răspunsul adecvat este nu să ignori absurdul, nu să disperi și să te sinucizi, nu să cultivi speranțe nefondate pentru viața eternă. Dimpotrivă, persoana autentică – „persoana absurdă” – se revoltă împotriva absurdului și îl privește drept în ochi. El trăiește pe deplin conștient de absurdul vieții și de moartea care se apropie.

Din capitolul „PEREȚI ABSURZI”

La orice colț de stradă, sentimentul de absurd poate lovi orice persoană în față. […] Toate acțiunile mărețe și toate gândurile mărețe au un început ridicol. Mari lucrări se nasc adesea la un colț de stradă sau în ușile rotative ale unui restaurant. Același lucru este valabil și cu absurditatea. Lumea absurdă, mai mult decât alte lucruri, își trage nobilimea din acea naștere mizerabilă. […]

În fiecare zi a unei vieți monotone, timpul ne poartă. Dar vine întotdeauna un moment în care trebuie să-l purtăm. Trăim pe viitor: „mâine”, „mai târziu”, „după ce te vei stabili”, „vei înțelege când vei fi suficient de mare”. Astfel de irelevanțe sunt minunate, pentru că, la urma urmei, este o chestiune de moarte. Cu toate acestea, vine o zi când o persoană observă sau spune că are treizeci de ani. Astfel își afirmă tinerețea. Dar, în același timp, el se situează în raport cu timpul. El își ia locul în ea. El recunoaște că stă într-un anumit punct pe o curbă de timp și recunoaște că trebuie să călătorească până la sfârșitul ei. El aparține timpului și, prin groaza care îl prinde, își recunoaște cel mai rău dușman. Mâine – el tânjea după mâine, în timp ce totul în el ar trebui să-l respingă. Această revoltă intuitivă este absurdul.

Trăim pe viitor: “când va ajunge trenul,” “când voi ajunge acasă,”„mâine”, „după ce mă voi stabili”. Astfel de irelevanțe sunt minunate, pentru că, la urma urmei, este o chestiune de moarte. (Albert Camus)

În cele din urmă ajung la moarte și la atitudinea pe care o avem față de ea. Despre acest punct s-a spus totul și este bine să evităm patos. Totuși, nu poți fi niciodată suficient de surprins că toată lumea trăiește de parcă nimeni nu „știe” [că va muri mai devreme sau mai târziu]. Acest lucru se datorează faptului că, în realitate, nu trăim moartea. Vorbind corect, nu experimentăm nimic, cu excepția a ceea ce am trăit și conștientizat.

[..]

Toate discursurile frumoase despre sufletul etern vor dovedi în mod convingător contrariul: Din acest corp mort nemiscat, care nu răspunde dacă îl plesniți, sufletul a dispărut. Acest fapt de bază și concludent al aventurii vieții creează sentimentul absurd. Sub lumina fatală a destinului nostru, inutilitatea lui devine evidentă. Nu există valori și niciun efort nu sunt justificate în fața matematicii crude care ne dictează starea.

Din capitolul „ RAȚIONAMENT FILOSOFIC”

A trăi înseamnă a menține în viață absurdul. Păstrarea vie reprezintă mai presus de toate contemplarea ei. Spre deosebire de Euridice, absurdul moare doar atunci când ne îndepărtăm de el. Revolta este, prin urmare, una dintre singurele poziții filosofice coerente. Revolta este o confruntare constantă între o persoană și propria sa lipsă de înțelegere [a vieții]. Înseamnă a insista asupra unei transparențe imposibile. Provoacă lumea din nou în fiecare secundă. […] Aceasta nu este aspirație, pentru că este lipsită de speranță. Această revoltă înseamnă a fi sigur de o soartă zdrobitoare, fără resemnarea care ar trebui să o însoțească. […] Persoana își vede viitorul, viitorul său unic și îngrozitor și se grăbește spre el. În schimb, sinuciderea, în felul său, stabilește absurdul. Acoperă absurdul cu moartea. Dar știu că, pentru a păstra în viață, absurdul nu poate fi soluționat. Scapă de sinucidere dacă este simultan conștientizarea morții și respingerea morții. Este ca în ultimul gând al unui bărbat condamnat la moarte, acel șiret de pantof pe care, în ciuda a tot ceea ce vede la câțiva metri distanță, în momentul dinaintea căderii sale amețitoare.

Revolta conferă vieții valoarea ei. Când este răspândită pe tot parcursul vieții, redă măreția vieții.

[…]

Absurdul este tensiunea extremă pe care persoana o menține constant prin propriul efort. Pentru că știe că prin această conștientizare și prin această revoltă de zi cu zi, își dovedește singurul adevăr, care este sfidarea.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.