Viața filosofică
Karl Jaspers (1883-1969) a fost filosof și psihiatru și unul dintre fondatorii filozofiei și psihologiei existențialiste. După ce și-a luat diploma de medic, a început să lucreze la un spital de psihiatrie din Heidelberg, dar a fost dezamăgit de abordarea existentă și a decis să lucreze la îmbunătățirea acesteia. La vârsta de 30 de ani s-a alăturat departamentului de filozofie și, la scurt timp, a trecut de la psihologie la filosofie. Din cauza soției sale evreice, a fost forțat de naziști să se pensioneze și i s-a interzis publicarea. Din fericire, amândoi au supraviețuit. După război s-a mutat cu soția în Elveția.
Următorul text este preluat parțial din cartea lui Jaspers „Calea către înțelepciune” (1930), care este un fel de rezumat al principalelor sale idei filosofice. Aici Jaspers discută sursele și semnificația filozofiei. O temă importantă în această carte este viața filosofică și modul în care abordează problemele de bază ale vieții.
Dorința de a duce o viață filozofică vine din întunericul în care se află individul, din sentimentul său de abandon când privește fără dragoste în gol, din uitarea de sine când simte că este consumat de aglomerația lumii, când se trezește brusc îngrozit și se întreabă: Ce sunt eu? Ce nu reușesc să fac? Ce ar trebui să fac?
[…]
Dar ființa umană este înclinată spre uitarea de sine. Ea trebuie să se scoată din aceasta pentru a nu se pierde în fața lumii, a obiceiurilor, a banalităților necugetate, a căilor familiare. Filosofia este decizia de a ne trezi sursa originală, de a ne găsi drumul înapoi către noi înșine și de a ne ajuta prin acțiunea interioară.
Este adevărat, prima noastră datorie în viață este să ne îndeplinim sarcinile practice, să îndeplinim cerințele zilei. Dar dacă dorim să ducem o viață filosofică, nu ne vom satisface cu sarcini practice. Vom considera lucrarea care ne preocupă ca pe un drum spre uitare de sine, omisiune și vinovăție. Și a duce o viață filosofică înseamnă, de asemenea, să luăm în serios experiența noastră despre ființe umane, despre fericire și suferință, despre succes și eșec, despre obscur și confuz. Înseamnă să nu uităm, ci să ne posedăm în experiența noastră interioară, nu să ne lăsăm distrași, ci să ne gândim la probleme pe deplin, să nu luăm lucrurile de la sine, ci să le clarificăm.
Există două căi ale vieții filosofice: calea meditației solitare în toate formele sale și calea comunicării cu ființele umane, a înțelegerii reciproce prin acțiune, vorbire și păstrarea tăcerii împreună.
Noi, oamenii, nu ne putem lipsi de momentele noastre zilnice de reflecție profundă. În acele momente ne recâștigăm conștiința de sine. În caz contrar, prezența sursei noastre inițiale s-ar pierde complet în distragerea inevitabilă a vieții de zi cu zi.
[…]
Gândirea filosofică începe de la limitele cunoașterii raționale. Raționalitatea nu ne poate ajuta în lucrurile esențiale: nu ne poate ajuta să determinăm direcțiile și scopurile finale, să cunoaștem binele cel mai înalt, să îl cunoaștem pe Dumnezeu și libertatea umană. Această inadecvare a raționalului dă naștere unui fel de gândire care funcționează cu instrumentele înțelegerii, dar este mai mult decât înțelegere. Filosofia împinge limitele cunoașterii raționale și acolo se aprinde. Persoana care crede că înțelege totul nu mai este angajată în gândirea filosofică.
[…]
Ideile filozofice nu pot fi aplicate. Sunt o realitate în sine. Putem spune: În împlinirea acestor gânduri, omul însuși trăiește. Sau: Viața este pătrunsă de gândire. De aceea, filosoful și ființa umană nu pot fi separați unul de celălalt. Și de aceea nu putem explora ideile filosofice în sine, ci trebuie să fim conștienți și de umanitatea filosofică care le-a conceput.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.