Solitudinea ca evadare din Sine

Søren Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof danez și unul dintre cei doi „părinți” ai existențialismului (celălalt fiind Friedrich Nietzsche). S-a născut la Copenhaga într-o familie bogată și a trăit acolo cea mai mare parte a vieții sale, în relativă singurătate. Critica sa față de societate și religia organizată i-a întors pe mulți împotriva sa și i-a înstrăinat. A murit  la vârsta de 42 de ani, în spital din cauza unor complicații medicale. Lucrările sale au devenit celebre abia în anii 1920 și de atunci au fost foarte influente.

Scrierile extinse ale lui Kierkegaard se referă în primul rând la problema “Cum poti traii adevărat sau în mod autentic (sau cum să fii creștin, așa cum se exprimă uneori). Pentru el, a trăi înseamnă cu adevărat să trăiești cu întreaga ființă, cu pasiune, angajament și credință. Majoritatea oamenilor, însă, trăiesc o viață plictisitoare de auto-înșelăciune, deci nu trăiesc cu adevărat.

Următorul text este adaptat din cartea lui Kierkegaard “Sickness unto Death” (Boala pana la moarte), publicată în 1849. Aici Kierkegaard discută despre ceea ce el numește „disperare”, care este o stare în care cineva este deconectat de la etern, sau Dumnezeu, și astfel își pierde propriul sine. Adesea individul nu este conștient de situația sa, ceea ce înseamnă că nu este conștient de propria disperare. Disperarea este deci ca o boală de care persoana bolnavă poate fi sau nu conștientă. Kierkegaard face distincție între trei tipuri de disperare: disperarea care vine din ignoranța Sinelui, disperarea care vine din slăbiciune și incapacitatea de a-si accepta propriul Sine și disperarea care provine din sfidare.

Următorul text este adaptat din descrierea lui Kierkegaard despre al doilea fel de disperare. În stilul său ironic obișnuit, el ne spune că disperatul simte adesea nevoia de solitudine ca evadare din propria sa slăbiciune. Astfel, nevoia de solitudine a unei persoane arată că are suficient spirit pentru a simți nevoia de etern, dar este prea puțin pentru a acționa pe baza acestui lucru.

[…] Cel care dispera înțelege că este o slăbiciune să iei atât de în serios problemele pământești și că este o slăbiciune să disperi. Dar apoi, în loc să se întoarcă brusc de la disperare la credință și să se smerească pentru slăbiciunea sa, el devine si mai profund absorbit de disperare și disperă de slăbiciunea sa. Acum devine mai conștient de disperarea sa. Recunoscând că este disperat în ceea ce privește eternul, el disperă asupra lui însuși, pentru că este suficient de slab pentru a da o asemenea importanță problemelor pământești. Așa se exprima acum disperarea lui pentru faptul că a pierdut eternul și pe sine.

[…] Această disperare se referă la formula: Disperat pentru ca nu ești dispus să fii tu însuți. Așa cum un tată dezmoștenește un fiu, tot așa sinele nu este dispus să se recunoască după ce a fost atât de slab. În disperarea sa, sinele nu poate uita această slăbiciune, se urăște pe sine, nu se va smeri în credință sub slăbiciunea sa pentru a se recâștiga din nou.

[…] Și disperatul nostru este suficient de introvertit pentru a ține la distanță fiecare intrus (adică fiecare persoană) de subiectul sinelui, în timp ce în exterior este dn toate privintele „un om real”. El poate fi un universitar, soț și tată, un funcționar civil neobișnuit de competent, un tată respectabil, foarte blând cu soția și care arată multă grijă față de copiii săi. Și un creștin? Ei bine, da, într-un fel. Totuși, el preferă să evite să vorbească despre subiect, deși observă de bună voie, cu o bucurie melancolică, că soția sa se angajează în devoțiuni religioase. […]

“Nevoia de solitudine este un semn că totuși exista spirit într-o persoană.” (Kirkegaard, 1849)

Pe de altă parte, el simte adesea nevoia de solitudine, ceea ce este pentru el o necesitate vitală – uneori ca respirația, alteori ca somnul. Faptul că simte această necesitate vitală mai mult decât ceilalți oameni este, de asemenea, un semn că are o natură mai profundă. În general, nevoia de solitudine este un semn că există spirit într-o persoană, la urma urmei, și indică cât de mult spirit există. Oamenii care sunt pur și simplu inumani într-un mod trivial sau prea umani, simt atât de puțină nevoie de solitudine încât, la fel ca anumite păsări sociale (așa-numitele “love-birds”) mor imediat dacă trebuie să fie singuri o clipă. La fel cum copilul mic trebuie adormit cu un cântec de leagăn, tot așa acești oameni trebuie să fie tranchilizati cu zumzetul societății înainte să poată mânca, bea, dormi, ruga sau îndrăgosti etc.

[…] Disperatul introvertit trece astfel prin momente care, deși nu sunt trăite pentru eternitate, au totuși ceva de-a face cu eternul, pentru că se referă la relația sinelui cu sine – dar el nu ajunge niciodată mai departe de acest lucru. Deci, atunci când nevoia sa de solitudine este satisfăcută, el iese în afară din el însuși – chiar și atunci când intră în interior pentru a discuta cu soția și copiii. Ceea ce îl face atât de blând ca soț și atât de grijuliu ca tată este, în afară de bunătatea și simțul datoriei sale, faptul că își recunoaște propria slăbiciune, în rezervele sale cele mai interioare.

Dacă ar fi posibil ca cineva să intre în introversiunea sa și să-i spună: „Acesta este de fapt mândrie, ești mândru de tine însuți”, probabil că nu ar recunoaște asta în fața altei persoane. S-ar putea să admită probabil că există un ceva în el atunci când este singur cu sine însuși. Dar emoțiile sale, atunci când își imaginează slăbiciunea, îl vor face repede să creadă din nou că nu ar putea fi mândrie. De fapt el este disperat tocmai din cauza slăbiciunii sale – nu este un motiv de mândrie să acorzi atât de multă importanță slăbiciunii tale, de parca motivul pentru care nu-și poate îndura slăbiciunea nu ar fi tocmai dorința sa de a fi mândru de el însuși.

Dacă cineva i-ar putea spune: „Aceasta este o complicație ciudată, un fel de nod ciudat, pentru că întreaga ta nefericire provine din faptul că gândirea ta este răsucită. Fără acesta, calea ta ar putea fi destul de normală: trebuie să călătorești prin disperarea sinelui până la credință. Ai dreptate în privința slăbiciunii tale, dar nu trebuie să disperi. Sinele trebuie să fie spart pentru a deveni un sine, așa că nu mai dispera din cauza lui. ” Dacă cineva i-ar vorbi așa, probabil că l-ar înțelege într-un moment de claritate lipsită de emoții, dar în curând emoția se va întoarce și îl va face să vadă în mod fals, și așa, din nou, ar lua drumul greșit către disperare.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.