Acționează dintr-un sens al datoriei.

Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) a fost una dintre cele mai importante figuri din filosofia modernă. S-a născut în Königsberg, Prusia, unde a trăit cea mai mare parte a vieții sale și unde a murit. Educația sa în copilărie a fost strictă și religioasă. A studiat clasicii, apoi filosofia la Universitatea din Königsberg. A început să predea acolo ca instructor minor, în timp ce publica mai multe lucrări științifice. În cele din urmă a reușit să devină profesor de logică și metafizică la vârsta de 46 de ani. Abia atunci a întâlnit lucrările lui David Hume, filosoful britanic, care l-a zguduit cu aparentul lor scepticism. Ca răspuns, el a publicat în 1781 prima sa carte majoră (Critica rațiunii pure), iar în următorul deceniu câteva alte cărți importante despre mai multe subiecte filosofice, cum ar fi metafizica, epistemologia și etica. A devenit faimos la nivel internațional și s-a retras de la Universitatea din Königsberg la vârsta de 72 de ani. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a fost activ din punct de vedere social și un profesor popular. A murit după un declin fizic și mental la vârsta de 79 de ani.

Următorul text este adaptat din cartea lui Kant „Bazele metafizicii moralei” (1785), o carte centrală în filosofia modernă și contemporană a eticii. Kant susține aici că ceea ce face ca o acțiune să fie corectă moral nu este rezultatul ei (sau rezultatul intenționat), așa cum cred utlitarianiști precum Bentham și Mill. Acest lucru se datorează faptului că același rezultat poate fi obținut într-un mod rău. Singurul lucru care este complet și necondiționat de bun este bunăvoința. Prin urmare, ceea ce face ca o acțiune să fie corectă din punct de vedere moral este că persoana o face cu bunăvoință. Dar ce este bunăvoința? Răspunsul lui Kant este că ea reprezintă intenția (sau voința) de a urma o datorie morală sau „imperativ”. Dar ce este imperativul moral? Kant crede că există un imperativ moral general și îi dă trei formulări pe care le consideră echivalente. Citatul de mai jos menționează două dintre aceste trei formulări.

Din secțiunea 1

Este imposibil sănu ne gândim la absolut nimic – concret sau abstract – care ar putea fi considerat bun fără calificare, cu excepția unei intenții bune. Înțelegerea, inteligența, judecata, oricum am numi aceste talente ale minții sau curajul, rezoluția, perseverența, ca și calități ale temperamentului – toate acestea sunt, fără îndoială, bune și de dorit în multe privințe. Cu toate acestea, ele pot fi extrem de rele și dăunătoare dacă voința care le folosește și care constituie caracterul persoanei nu este bună. […] O bunăvoință este bună nu din cauza a ceea ce produce și nu doar pentru că poate atinge un anumit scop, ci pur și simplu datorită dorinței înseși. Cu alte cuvinte, bunăvoința este bună în sine …

[…]

Prin urmare, valoarea morală a unei acțiuni nu depinde de rezultatul așteptat de la aceasta și nici de vreun principiu de acțiune care să iimplice motivația pentru a obține rezultatul dorit. Pentru că toate aceste rezultate […] ar fi putut să se producă din cauze alternative, astfel încât voința ființelor raționale nu ar fi necesară, în timp ce binele cel mai înalt și necondiționat poate fi găsit doar într-o astfel de voință. Binele specific pe care îl numim „moral” poate consta, așadar, doar în concepția unei legi [morale] în sine – ceva care este cu siguranță posibil doar într-o ființă rațională […].

Dar ce fel de lege poate fi aceasta, care ar ghida testamentul chiar și indiferent de rezultatele scontate, astfel încât testamentul să fie numit bun absolut și fără calificare? Întrucât am exclus posibilitatea ca voința să fie motivată de satisfacția care rezultă din respectarea legii, nu rămâne altceva decât conformitatea acțiunilor cu o lege universală și numai aceasta ar servi drept principiu care ghidează voința. Cu alte cuvinte: Acționați întotdeauna conform principiului pe care l-ați dori ca lege universală.

Aici, simpla conformitate cu legea în general, fără a presupune nicio lege specială care se aplică unor acțiuni particulare, servește drept principiu care ghidează voința. Și trebuie să fie așa dacă datoria nu trebuie să fie o amăgire goală și un concept himeric. Motivul obișnuit al oamenilor în judecățile sale practice este perfect în acord cu principiul pe care l-am sugerat și îl are întotdeauna în fața ochilor.

[…]

Din secțiunea 2

Acum spun că o ființă umană – și, în general, orice ființă rațională – există ca un scop în sine, și el nu este doar un mijloc care poate fi folosit de o anumită voință în scopul său. În schimb, ființa umană trebuie întotdeauna privită și ca un scop, în toate acțiunile sale, indiferent dacă îl privește pe el sau pe orice alte ființe raționale.

[…]

Dacă există un principiu practic suprem sau un imperativ categoric, atunci, întrucât se aplică în mod necesar tuturor pentru că fiecare este un scop în sine, acest principiu ar fi un principiu obiectiv al voinței și, prin urmare, ar putea servi drept lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura rațională există ca scop în sine. Ființa umană își înțelege în mod necesar propria existență în acest fel – până acum este un principiu subiectiv al acțiunilor umane. Dar orice altă ființă rațională își înțelege și existența în acest fel, pe același principiu rațional care mi se aplică mie. Prin urmare, este în același timp un principiu obiectiv și, ca bază practică supremă, trebuie să determine toate legile voinței. Prin urmare, imperativul practic va fi după cum urmează: Acționează în așa fel încât să folosești întotdeauna umanitatea, fie în tine sau în orice altă persoană, de asemenea ca scop și niciodată doar ca mijloc.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.