Chipul Celuilalt

Emmanuel Levinas (1906-1995) a fost un filosof francez de etnie evreiască. A crescut în Lituania și a avut parte de educație evreiască, iar în 1924 s-a mutat în Franța pentru a studia filosofia. Înrolat în armata franceză, o mare parte a celui de-al doilea război mondial a fost prizonier de război în Germania, trecând prin nenumărate greutăți fiind prizonier evreu. După război, a continuat să predea și să scrie despre gândirea evreiască și despre filosofie. În perioada anilor 1950, acesta a început să fie văzut ca un mare gânditor în filosofia franceză.

Următoarele fragmente sunt adaptate după eseul lui Levinas „Etica ca primă filosofie”. (Unele propoziții sunt simplificate, din cauza stilului complex al lui Levinas.) Acest text exprimă o temă centrală în filosofia lui Levinas: că etica apare înainte de toate, înainte de orice metafizică obiectivă sau teorie a cunoașterii.

Pentru Levinas, celălalt nu este un obiect și nu poate fi cunoscut. Celălalt este altcineva, o alteritate. Întâlnirea cu Celălalt are loc chiar înainte de orice fel de cunoaștere filosofică, chiar înaintea conștiinței de sine sau înainte de a fi conștient de ceva. Acesta este punctul de plecare al filosofiei.

Celălalt mi se arată prin fața lui, iar fața sa este expusă, goală, vulnerabilă. Această față vulnerabilă este un apel pentru mine: „Nu mă ucide!”. Prin asta, Celuilalt i se citește pe față posibilitatea morții. Așadar, fața celuilalt reprezintă o cerere de ordin etic care mi se adresează mie direct. Sunt responsabil pentru celălalt, sunt responsabil în mod necondiționat. Iar această responsabilitate infinită are o urmă de infinit în ea, altfel spus, îl are pe Dumnezeu și porunca sa etică.

În eseurile mele filosofice, am vorbit mult despre chipul Celuilalt ca fiind începutul a tot ceea ce poate fi trăit. Aș putea să descriu din nou, pe scurt, modul în care fața apare în experimentala lume a aparențelor?

Apropierea celuilalt este ceea ce conferă semnificație feței. Această semnificație se află dincolo de formele ce încearcă să acopere fața precum o mască, reprezentată în percepție. Dar fața apare întotdeauna prin aceste forme. Înaintea oricărei expresii particulare și sub toate expresiile particulare care îl acoperă și protejează pe Celălalt printr-o față sau o expresie, există goliciune și sărăcie. Cu alte cuvinte – expunere completă, lipsă de apărare, vulnerabilitate. […] Încă de la început, pe față există expunerea la moarte invizibilă, la un abandon misterios. Dincolo de vizibilitatea a orice se vede și înaintea oricărei cunoașteri despre moarte, mortalitatea este prezentă în Celălalt.

[…]

Dar, în mortalitatea sa, fața din fața mea mă invită, mă cheamă, mă roagă, de parcă moartea care trebuie să fie confruntată de Celălalt mă privește pe mine. Este ca și cum această moarte invizibilă, care nu este observată de Celălalt, “mă privește” dinainte de a mă înfrunta, devenind astfel moartea care mă privește în față. Moartea celuilalt mă face părtaș, de parcă, prin indiferența pe care aș putea-o arăta în viitor, aș fi un colaborator cu moartea la care este expus Celălalt. Și de parcă ar trebui să mă justific pentru moartea Celuilalt și să-l însoțesc pe Celălalt în singurătatea sa muritoare. Celălalt devine aproapele meu tocmai prin felul în care fața sa mă apelează, mă cheamă pe mine, amintindu-mi astfel de responsabilitatea pe care o am și mă invită să particip.

Responsabilitate față de Celălalt, față de chipul gol al primului individ care se alătură. O responsabilitate care depășește ceea ce am făcut sau nu am făcut pentru Celălalt, ca și cum i-aș fi fost devotat celuilalt om înainte de a-mi fi fost devotat mie. Sau mai precis, de parcă ar fi trebuit să mă justific pentru moartea Celuilalt chiar înainte de a exista. O responsabilitate lipsită de vinovăție, în care sunt totuși suspus(ă) unei acuzații în care niciun alibi nu m-ar ajuta să scap basma curată. […] O responsabilitate apărută dinaintea libertății mele – dinaintea existenței mele, înaintea oricărui prezent. […] Responsabilitatea pentru aproapele meu provine dintr-un trecut care nu a fost niciodată prezent și este mai vechi decât orice conștiință-de. O responsabilitate pentru aproapele meu, pentru celălalt om, pentru străinul sau rezidentul [în cuvintele Bibliei], care nu este din cauza a nimic din ontologia lumii – din cauza a nimic din ordinea lucrurilor, a „Ceva”, „număr” sau „cauzalitate”.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.