Vocea conștiinței

Johann Gottlieb Fichte (1762–1814) a fost un important filosof german, considerat a fi fondatorul idealismului german, o mișcare filosofică din secolele XVIII-XIX care a revizuit ideile din filosofia lui Kant. Fichte a scris despre o varietate de subiecte, inclusiv cunoașterea, sinele, conștiința, religia și moralitatea. Câțiva ani a fost foarte influent în rândul filozofilor germani, dar mai târziu în viața sa popularitatea sa a scăzut, eclipsat de influența lui Hegel.

Fichte s-a născut într-o familie simplă, dar a fost trimis să studieze în școli bune de către un proprietar de pământ care a fost impresionat de abilitățile sale intelectuale. Câțiva ani a trăit în sărăcie până când, la scurt timp după ce s-a căsătorit, a fost invitat să țină prelegeri la importanta Universitate din Jena. Acolo a devenit brusc un om de succes și popular atât ca scriitor, cât și ca lector. În perioada sa la Jena, între 1794-1799, a scris majoritatea cărților sale influente, unele dintre ele științifice și altele pentru publicul larg. După ce a fost acuzat de ateism, s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a publicat în 1800 Vocea omului, din care este preluat textul de mai jos, precum și alte lucrări. A murit din cauza tifosului la vârsta de 51 de ani.

Următorul text este adoptat din cartea lui Fichte – The Vocation of Man, publicată în perioada sa de la Berlin din 1800. Se ocupă de problema cum putem cunoaște lumea, precum și de problema vocației noastre. Primele două părți (sau „cărți”) conduc la concluzia că lumea s-ar putea să nu aibă realitate independentă, deoarece ar putea consta doar în reprezentări din mintea mea. Aceasta implică faptul că viața și acțiunile mele nt lipsite de sens. Ca răspuns la această problemă, a treia și ultima carte sugerează că, în loc să caut sisteme generale de înțelegere, ar trebui să mă uit în mine. Voi găsi apoi în mine voința mea de a acționa și conștiința mea morală care îmi spune cum să acționez. Raționamentul abstract nu poate dovedi că această chemare interioară a conștiinței este reală. Totuși, prin credință, pot accepta că viața mea nu este doar o amăgire fără sens și că am o datorie morală pe care sunt cu adevărat chemată să o îndeplinesc – o datorie morală care implică și respectul pentru viața și libertatea altora.

În acest sens, credința în vocea conștiinței mele interioare – cu alte cuvinte, credința în datoria mea morală – este mai de bază decât cunoașterea bazată pe rațiune. Pe baza acestei credințe, ajung să accept că lumea este reală, că aparțin unei lumi superioare și că vocația mea în viață este să ascult de această chemare superioară.

Din Cartea a III-a – „Credință”

„Vocația ta nu este doar să știi, ci conform cunoștințelor tale să acționezi!” – aceasta este ceea ce aud în adâncurile sufletului meu, de îndată ce îmi aduc aminte pentru o clipă și reflectez asupra mea. „Nu sunteți aici pentru o contemplare inactivă despre voi înșivă, nu pentru a vă gândi la experiențele voastre – nu, sunteți aici pentru acțiune. Valoarea ta este determinată de acțiunea ta și numai de acțiunea ta. ”

Această voce mă conduce de la simpla cunoaștere la ceva care se află dincolo de ea și i se opune în totalitate: la ceva care este mai mare și mai înalt decât orice cunoaștere și care conține scopul întregii cunoașterii. Această voce îmi spune astfel exact ceea ce căutam: ceva dincolo de simpla cunoaștere și complet independent de ea.

Așa este, o știu imediat. Dar, întrucât am intrat anterior în domeniul speculațiilor, îndoiala care mi-a fost trezită în secret continuă să mă tulbure. […] Trebuie să mă întreb: este real într-adevăr? De unde vine acea voce din sufletul meu care mă îndreaptă spre ceva dincolo de simple aparențe și cunoaștere?

[…]

Să refuz atunci să accept vocea aceasta interioară? Nu voi face asta. Voi accepta în mod liber vocația pe care mi-o dă acest impuls. Și în această decizie voi păstra acest gând, în toată realitatea și veridicitatea sa, și realitatea tuturor lucrurilor pe care acest gând le presupune. […]

Am găsit organul cu care să înțeleg această realitate și, probabil, orice altă realitate. Acest organ nu este cunoaștere – nici o cunoaștere nu poate fi propriul fundament, propria dovadă. Fiecare cunoaștere presupune o altă cunoaștere superioară pe care se bazează și așa mai departe la nesfârșit. Credința acceptă în mod voluntar punctul de vedere care ne apare în mod natural, deoarece numai prin acest punct de vedere ne putem îndeplini vocația. Aceasta produce cunoaștere și ridică la certitudine și convingere baza sa: nu cunoașterea, ci o rezoluție a voinței de a admite validitatea cunoașterii.

[…]

Această voce a conștiinței mele îmi anunță exact ce trebuie să fac și ce nu ar trebui să fac într-o anume situație de viață. Mă însoțește, dacă o ascult doar cu atenție, prin toate evenimentele vieții mele și nu mă frustrează niciodată acolo unde sunt chemat să acționez. Poartă cu sine convingerea imediată și mă forțează irezistibil să fiu de acord cu poruncile sale – îmi este imposibil să mă opun. Să o ascult, să o ascult cu sinceritate și fără rezerve, fără teamă sau evaziune – aceasta este adevărata mea vocație, întregul scop al existenței mele. Viața mea nu mai este o piesă goală, fără adevăr sau semnificație. Există ceva care trebuie făcut absolut numai pentru sine. Ceea ce îmi cere conștiința în această situație particulară a vieții este doar în sarcina mea și de aceea sunt aici. Pentru a cunoaște acest lucru, am înțelegere; pentru a-l înfăptui, am putere. Numai prin această conștiință, adevărul și realitatea intră în concepțiile mele. Nu pot să le refuz atenția și ascultarea fără să renunț la scopul propriei mele existențe.

[…]

Dar vocea conștiinței mele spune: „Orice ar fi aceste [alte] ființe [umane] prin ele însele, ar trebui să acționați față de ele ca ființe auto-existente, libere, substanțiale, cu totul independente de voi. Presupuneți că pot da un scop propriei ființe în întregime de la sine și chiar independent de voi. Nu întrerupeți niciodată acest scop, ci sprijiniți-l cât de mult puteți. Onorați-vă libertatea, aveți grijă cu drag de scopurile lor ca și cum ar fi ale voastre. ” Așa ar trebui să acționez. Toate gândurile mele trebuie să fie ghidate de acest model procesual – va fi așa și trebuie neapărat să fie așa, din moment ce am decis să ascult vocea conștiinței mele.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.