Viața de apoi – absurdă dar necesară

Miguel de Unamuno (1864-1936) a fost un filosof, romancier și poet spaniol. După ce a studiat la Universitatea din Madrid, a devenit profesor la Universitatea din Salamanca, apoi rector al universității. În 1924, Unamuno a publicat articole prin care critică dictatorul spaniol Primo de Rivera și, ca urmare, a fost demis din universitate și a scăpat în Franța. După căderea Riverei, în 1930, Unamuno s-a întors la Salamanca pentru a deveni din nou rector. În 1936 a fost din nou alungat de la universitate, de data aceasta pentru că l-a criticat pe Franco. A murit din cauza unui infarct în timp ce era arestat la domiciliu.

Următorul text este adaptat din cartea majoră a lui Unamuno The Tragic Sense of Life (1912). Pentru Unamuno, „tragicul” este lupta dintre viață și rațiune. Rațiunea este clară și precisă, dar este îndepărtată de viață. Rațiunea și inima noastră ne trag în direcții opuse, mai ales în problema morții și a imortalitatii. Dorim viața veșnică, dar rațiunea este incapabilă să dea sens acestei dorințe. Nu poate picta o posibilitate coerentă care să ne satisfacă dorința de a trăi veșnic. Potrivit rațiunii, după ce murim, este posibil (cine știe) să fim absorbiți într-o conștiință universală sau să trăim într-un paradis permanent cu o fericire perfectă – dar toate acestea nu m-ar satisface. Vreau să trăiesc în continuare ca eu însumi, ca John Smith. Nu vreau să-mi pierd identitatea, să-mi uit luptele sau să rămân înghețat într-o perfecțiune neschimbată. Vreau să trăiesc în continuare ca o persoană care se dezvoltă, se luptă, speră. Răspunsul lui Unamuno la această tragedie – cu alte cuvinte, la această luptă dintre inima noastră și rațiunea noastră – este de a păstra această contradicție. Pentru a trăi, trebuie să simțim acest conflict tragic, această anxietate a contradicțiilor dintre viață și rațiune. Dacă nu o simțim, nu trăim cu adevărat. Trebuie să sperăm în continuare la viața veșnică – și chiar să credem în ea – dar, în același timp, să simțim și îndoielile care vin din rațiune.

Din CAPITOLUL 10

După mulți, paradisul este societatea, o societate mai perfectă decât societatea acestei lumi. Este societatea umană care se îmbină într-o singură persoană. […]

Dar […] ce se întâmplă cu conștiință individuală fiecăruia [după moarte]? Ce se va întâmpla cu mine [după ce mor], cu acest sărac și fragil eu, cu acest eu care este sclavul timpului și spațiului, acest eu care (așa cum îmi spune rațiunea) nu este altceva decât un accident de moment, dar pe care încerc să-l salvez trăind și suferind și sperând și crezând? […]

Sufletul, cel puțin sufletul meu, tânjește după ceva mai mult: să nu fie absorbit, să nu se odihnească, să nu fie pașnic, să nu se stingă. Tânjește după o apropiere eternă, fără să ajungă. Dorul său este nesfârșit, o speranță nesfârșită care se reînnoiește veșnic și nu este niciodată împlinită sau eliminată. Împreună cu acest dor, sufletul meu simte o lipsă eternă și o durere eternă. Această suferință, această durere, îi permite sufletului meu să se extindă întotdeauna în conștiință și în dorința. […] Viața noastră este o speranță care continuă să se transforme în amintire, care creează din nou speranță. Să trăim! O eternitate care ar fi ca un prezent etern, fără memorie sau speranță, ar fi moartea. Ideile sunt așa, dar oamenii nu trăiesc așa. […]

Sufletul meu tânjește, așadar, după un Purgatoriu etern, în loc de un Paradis: caută ascensiunea eternă. Dacă există un sfârșit al tuturor suferințelor, oricât de pure și spiritualizate ar fi, un sfârșit al tuturor dorințe, atunci ce le face pe sufletele binecuvântate să trăiască în continuare? Dacă nu suferă pentru Dumnezeu, cum îl iubesc? […] Dacă nu le-a mai rămas nici o fântână de îndoială, cum ar putea să evite să adoarmă?

Pe scurt, dacă nimic din cea mai profundă tragedie a sufletului nu rămâne în paradis, atunci ce fel de viață rămâne? Există vreo bucurie mai mare decât să-ți amintești durerea (și să-ți aduci aminte înseamnă să o simți) în timpul fericirii? Nu deține prizonierul eliberat nostalgie pentru închisoarea sa? Nu-i este dor de visele sale anterioare de libertate?

[…]

Tocmai am văzut că, atunci când încercăm să dăm o formă concretă și de conceput dorului nostru primordial și fundamental de o viață eternă – o viață conștientă de ea însăși și de individualitatea sa personală, rezultatul este absurdități multiple, estetice, logice și etice. Nu există nicio modalitate de a înțelege viziunea beatifică fără contradicții și inconsecvențe.

Și totuși …

Și totuși, trebuie să tânjim după ea, oricât de absurd pare totul. Mai mult, trebuie să credem și în ea, într-un fel sau altul, pentru a trăi. „Pentru a trăi”, spun eu, nu „pentru a înțelege Universul”. Trebuie să credem, și a crede este a fi religios.

[…]

Poate că este o nebunie, o mare nebunie, să încercăm să pătrundem misterele dincolo de mormânt. Poate că este o nebunie să vrem să impunem visele auto-contradictorii ale imaginației noastre pe ordinea rațiunii sănătoase. Rațiunea sănătoasă ne spune că nimic nu ar trebui construit fără fundație și că nu numai că umplerea cu fantezii a golului necunoscutului este inutilă, ci și autodistructivă. Și totuși…

Trebuie să credem în cealaltă viață, în viața eternă de dincolo de mormânt și într-o viață individuală și personală în care fiecare dintre noi simte propria conștiință și simte că aceasta se alătură tuturor celorlalți în conștiința lor în Conștiința Supremă, în Dumnezeu . Trebuie să credem în acea altă viață pentru a trăi această viață și a o suporta și a-i da sens și scop.

Și mai presus de toate, trebuie să simțim și să acționăm ca și cum o continuare nesfârșită a vieții noastre pământești ne este rezervată după moarte. Și dacă, în schimb, soarta noastră este neantul, atunci să nu o acceptăm ca o soartă dreaptă.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.