Solitudinea înalță mintea
Johann Georg Ritter von Zimmermann (1728-1795) a fost un filosof și medic elvețian. S-a născut într-o familie nobilă, a studiat la Universitatea din Berna și și-a luat diploma de medicină de la Universitatea din Gottingen din Germania. În tinerețe a publicat mai multe cărți care au devenit populare și citite pe scară largă în toată Europa. Curând a devenit doctorul regilor și al nobililor precum George al III-lea și Frederic cel Mare. Totuși, mai târziu în viața sa, s-a angajat în dispute religioase și personale și a avut un număr de dușmani. A murit la vârsta de 67 de ani, după luni de deteriorare mentală și fizică.
Cartea “Solitude” (Solitudine) a lui Zimmermann a fost scrisă după ce s-a căsătorit cu a doua soție (prima lui soție murise), care era cu 30 de ani mai tânără decât el. Cele patru volume ale sale au fost publicate între anii 1784-1786. Fiecare capitol din carte discută singurătatea dintr-o perspectivă diferită: Influența sa pozitivă asupra minții, asupra inimii, la pensionare, în exil, la bătrânețe și așa mai departe. Următorul text este ușor adaptat din capitolul 2 al volumului 1, care tratează influența singurătății asupra minții.
Capitolul 2
Iubirea de singurătate, atunci când este cultivată în dimineața vieții, ridică mintea către o nobilă independență. Cu toate acestea, pentru a dobândi avantajele solitudinii, mintea nu trebuie să fie condusă spre ea de melancolie și nemulțumire, ci trebuie sa fie mai degrabă motivată de o reală antipatie față de plăcerile leneșe ale lumii, de un dispreț rațional pentru plăcerile înșelătoare ale vieții și de o îngrijorare obiectivă, spre a nu fi coruptă și sedusă de plăcerile inteligente și distructive ale lumii.
[…]
Avantajele solitudinii, pentru o minte care simte un dezgust real pentru activitățile plictisitoare ale societății, sunt mari. Când suntem eliberați de lume, vălul care a ascuns intelectul cade brusc, norii care au estompat lumina rațiunii dispar, povara dureroasă care a asuprit sufletul este ușurată. Nu ne mai luptăm cu pericolele din jur, frica de pericol dispare, sentimentul nenorocirii se atenuează. Ceea ce ni se întâmplă nu mai produce în noi un murmur de nemulțumire și ne bucurăm de plăcerile încântătoare ale unei minți calme, liniștite și fericite. Urmează răbdarea și resemnarea și ele rezidă într-o inimă fericită. Fiecare îngrijorare distructivă este îndepărtată de aripile bucuriei și peste tot vedem scene plăcute și interesante: soarele strălucitor care se coboară în spatele munților înalți și le colorează vârfurile înzăpezite cu raze aurii; corul păsărilor care caută un loc sigur de odihnă; sunetul de împerechere al unui cocoș; marșul solemn și demn al taurilor care se întorc de la munca lor zilnică; și pașii grațiosi ai unui ca generos. Când suntem în mijlocul plăcerilor vicioase ale unei mari metropole – unde înțelepciunea și adevărul sunt în mod constant disprețuite, iar integritatea și conștiința sunt aruncate deoparte ca fiind incomode și apăsătoare – cele mai bune idealuri sunt ascunse, iar cele mai pure virtuți ale inimii sunt corupte.
Dar cel mai incontestabil avantaj al solitudiniii este că obișnuiește mintea să gândească. Imaginația devine mai vie, iar memoria mai fidelă, în timp ce simțurile rămân netulburate și niciun obiect exterior nu agită sufletul. Când suntem departe de tumulturile obositoare ale societății publice, unde tot felul de obiecte dansează în fața ochilor noștri și umplu mintea cu idei incoerente, învățăm să ne concentrăm atenția asupra unui singur subiect și să îl contemplăm în izolare.
“Cel mai incontestabil avantaj al solitudiniii este că obișnuiește mintea să gândească.“ Zimmermann, 1784
[…]
Meditația profundă, în solitudine și tăcere, ridică adesea mintea deasupra zonei sale naturale. Provoacă imaginația și produce cele mai rafinate și sublime idei. Sufletul gustă atunci cea mai pură și mai rafinată încântare și aproape că pierde ideea existenței în plăcerea intelectuală pe care o primește. Mintea, la fiecăre emoție, zboară prin spațiu în eternitate. Este ridicata, bucurandu-se deplin de puterile sale, prin propriul său entuziasm, și se întărește în practica contemplării celor mai nobile subiecte și a adoptării celor mai eroice căutări.
[…]
Solitudinea rafinează gustul, oferindu-i minții mai multe oportunități de a selecta frumusețile acelor obiecte care îi atrag atenția. Acolo depinde doar de noi să alegem acele activități care oferă cea mai mare plăcere și să citim acele scrieri și reflecții care purifică mintea și să ni le amintim cu cea mai bogată varietate de imagini. În solitudine evităm cu ușurință ideile false pe care le dobândim atât de ușor în lumea socială, unde ne bazăm pe preferințele altora în loc să le consultăm pe ale noastre. Este intolerabil să fii forțat să spui continuu „Nu îndrăznesc să gândesc altfel”. De ce, oare, nu ar trebui oamenii să se străduiască să-și formeze propriile opinii, în loc să se lase ghidați de dictatele arbitrare ale altora? Dacă o lucrare îmi place, de ce ar trebui să conteze dacă înalta societate o aprobă sau nu? Ce informații primesc de la voi, critici reci și mizerabili? Aprobarea voastra mă face să simt ceea ce este cu adevărat nobil, măreț și bun, cu o bucurie mai mare sau o încântare mai rafinată? Cum mă pot supune judecății oamenilor care examinează întotdeauna în grabă și, în general, judecă greșit?
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.