Tăcere ascultând oamenii vorbind

Max Picard (1888-1965) a fost un filosof elvețian care a scris în limba germană. Când era tânăr, a început o carieră în medicină, dar după un timp scurt în mai multe clinici universitare, a decis să renunțe și să-și dedice viața scrisului. Ca scriitor și filosof non-academic, el a devenit cunoscut în Germania, precum și în alte țări, și a fost prieten cu intelectuali precum Rilke, Gabriel Marcel și Gaston Bachelard. Era un iubitor de singurătate și natură și mulți mergeau să-l viziteze pentru înțelepciunea și sfaturile sale.

Următoarele pasaje sunt din cartea poetico-filosofică a lui Picard, „Lumea tăcerii”. Picard consideră conversațiile noastre cu ceilalți ca fiind înrădăcinate în tăcere. Tăcerea se găsește în fiecare întâlnire dintre oameni. Acest lucru se datorează faptului că tăcerea este un aspect fundamental al realității, care este prezent și activ în majoritatea aspectelor vieții noastre. Tăcerea nu este doar o absență de sunete și zgomote – are o existență independentă în viața noastră, care este originală și creativă. Nu este ceva ce putem vedea și totuși îi putem simți prezența foarte concret la fel „cum ne putem simți propriile corpuri”.

Tăcerea este originală și evidentă de la sine,  ca și celelalte fenomene de bază – cum ar fi dragostea, loialitatea, moartea sau ca însăși viața. Dar a existat înainte de toate acestea și există în toate. Tăcerea este primul născut dintre toate fenomenele de bază. Ea cuprinde celelalte fenomene de bază – dragostea, loialitatea și moartea. Iar în acestea există mai multă tăcere decât vorbire, mai mult din invizibil decât din vizibil.

Vorbirea a apărut din tăcere, din plinătatea tăcerii. Plinătatea tăcerii ar fi explodat dacă nu ar fi putut să iasă la suprafață  prin  vorbire.

 […]

Ori de câte ori o persoană începe să vorbească, cuvântul vine din tăcere, cu fiecare nou început. Vine atât de evident și atât de discret, ca și cum ar fi fost doar inversul tăcerii, doar tăcerea inversată. Vorbirea este de fapt inversul tăcerii, la fel cum tăcerea este inversul vorbirii.

Există ceva tăcut în fiecare cuvânt, ca o amprentă pregnantă a originii vorbirii. Și în fiecare tăcere există ceva din cuvântul rostit, ca o amprentă pregnantă a puterii tăcerii de a crea vorbire. Vorbirea este deci legată de tăcere în mod fundamental.

De îndată ce o persoană începe să vorbească cu o altă persoană, află că vorbirea nu mai aparține tăcerii, ci oamenilor. Află acest lucru  prin Tinele  celeilalte persoane, pentru că prin Tine, cuvântul aparține acum oamenilor și nu mai aparține tăcerii. Când doi oameni conversează între ei, totuși, un al treilea este întotdeauna prezent: tăcerea care ascultă. Aceasta este ceea ce oferă momente de respiro într-o conversație: când cuvintele nu se mișcă pur și simplu în spațiul îngust ocupat de cei doi vorbitori, ci vin de departe, din locul unde tăcerea ascultă. Acest lucru conferă cuvintelor o nouă desăvârșire.

Dar nu numai asta: cuvintele sunt rostite ca și cum ar fi vorbite de liniște, de  a treia persoană. Și ascultătorul primește mai mult decât este capabil să ofere vorbitorul însuși. Tăcerea este cel de-al treilea interlocutor într-o astfel de conversație.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.