Pragmaticul

William James (1842-1910) a fost un important filosof și psiholog american. (Unul dintre frații săi era Henry James, un important romancier.) Și-a terminat studiile medicale la Universitatea Harvard după mai multe întreruperi, iar mai târziu a devenit acolo profesor de psihologie și filosofie. El face parte dintr-un grup de filosofi americani importanți (alături de John Dewey, Charles Pierce și alții) care au dezvoltat abordarea numită Pragmatism. În conformitate cu Pragmatismul, James nu a construit o teorie mare, ci a examinat mai degrabă aspecte specifice în funcție de considerațiile, ideile și datele relevante și modul în care acestea funcționau și se potriveau. Rezultatul a fost adesea o rețea complexă de idei și teorii, fără o doctrină generală. Printre scrierile sale importante se numără „Principiile psihologiei” și „Varietățile experienței religioase”.

Textul de mai jos este preluat din prelegerea lui James „Ce face viața semnificativă”. (Deoarece textul original este scris într-o limbă literară și complexă, textul este simplificat aici pentru beneficiul celor care nu sunt vorbitori nativi de engleză.)

Tonul acestei prelegeri este foarte personal. James descrie cum s-a retras în lacul Chautauqua, unde totul părea prea confortabil, bogat, respectabil, perfect. Acest lucru i-a dat un sentiment de plictiseală și nesemnificativitate – el tânjea după luptă și greutăți. Întorcându-se cu trenul, a văzut un lucrător manual ridicat pe o structură metalică. Acest lucru l-a făcut să înțeleagă că lupta/zbuciumul este un aspect crucial al vieții cu însemnătate. Dar lupta/zbuciumul nu este suficient/ă, ne spune James. Este necesar și un al doilea element: un ideal. Pentru a avea sens, viața trebuie să lupte în numele unui ideal.

O persoană ar putea trăi ca un muncitor necalificat și ar putea face munca unui muncitor necalificat și totuși se va numi o creatură foarte nobilă a lui Dumnezeu. […] Dacă ar exista astfel de indivizi moral excepționali, totuși, ce i-a făcut diferiți de ceilalți? Răspunsul trebuie să fie că sufletele lor au lucrat și au îndurat ascultând de un ideal interior, în timp ce tovarășii lor nu au fost motivați de nimic demn de numele „ideal”.

[…]

Viața obișnuită a muncitorilor este sterilă și nu este respectabilă, deoarece nu este mișcată de o astfel de motivație interioară ideală. Ei suportă cu răbdare durerile de spate, orele lungi, pericolul – pentru ce? Pentru a cumpăra un kilogram de tutun, un pahar de bere, o ceașcă de cafea, o masă și un pat și pentru a începe din nou a doua zi și a evita cât de mult pot. Acesta este, de fapt, motivul pentru care nu construim niciun monument pentru muncitorii din metrou […] Și acesta este motivul pentru care ridicăm monumente soldaților noștri, ale căror condiții externe au fost și mai brutale. Se presupune că soldații au urmat un ideal, iar muncitorii nu au urmat niciunul.

[…]

Dar ce anume înțelegem prin ideal? Nu putem da nicio explicație clară pentru un astfel de cuvânt?

Într-o anumită măsură putem. Un ideal, de exemplu, trebuie să fie ceva pe care îl concepem intelectual, nu ceva inconștient. Și trebuie să poarte cu el acel tip de perspectivă, inspirație și strălucire care se potrivesc cu toate problemele intelectuale.

În al doilea rând, trebuie să existe noutate într-un ideal – noutate cel puțin pentru persoana care este prinsă de ideal. Rutina este incompatibilă cu idealitatea, deși ceea ce este rutină pentru o persoană poate fi o noutate ideală pentru alta. Acest lucru arată că nu există nimic absolut ideal: idealurile sunt relative la oamenii care le întrețin. A ne feri de eșec este pentru noi, aici, nu ceva la care ne gândim, ci, pentru mulți dintre frații și surorile noastre, este idealul cel mai legitim și captivant.

Acum, dacă vă gândiți mai bine, veți vedea că simplele idealuri sunt cele mai ieftine lucruri din viață. Toată lumea le are într-o formă sau alta, personale sau generale, rezonabile sau greșite, scăzute sau ridicate. […]

Dar aceste concluzii, simțiți instinctiv, sunt greșite. Cu cât o persoană are mai multe idealuri, cu atât îl respecți mai mult, dacă asta este tot ceea ce face – dacă nu arată curaj, nu acceptă greutăți, nu adună murdărie sau cicatrici în încercarea de a realiza idealurile. Este destul de evident că este nevoie de ceva mai mult decât de a avea idealuri pentru a face o viață să fie semnificativă în orice sens care poate fi admirat.

[…]

Aspirațiile ideale nu sunt suficiente, atunci când nu sunt combinate cu curaj și voință. Dar, de asemenea, nu este suficient să ai doar curaj și voință, doar rezistență persistentă și nesimțire la pericol. Trebuie să existe un fel de fuziune, o combinație chimică între aceste principii, pentru a duce la o viață care este obiectivă și complet semnificativă.

[…]

Vorbesc pe larg, știu, și ignor anumite calificări în care eu însumi cred. Dar se poate sublinia o singură idee într-o singură prelegere și voi fi mulțumit dacă am explicat deea mea măcar puțin în această seară.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.