John Sullivan Dwight (1813-1893) a fost un ganditor American, influent critic muzical si membru al Miscarii Americane Transcedentaliste a secolului 19 (din care faceau parte de asemenea Emerson si Thoreau).In tinerete a studiat la Harvard si a fost hirotonisit preot Unitarian dar a decis in scurt timp sa paraseasca aceasta slujba.S-a alaturat comunitatii Transcedentaliste la Ferma Brook, iar mai tarziu a devenit critic muzical. In 1850 Dwight a inceput propria publicatie despre muzica, care a avut un mare success si s-a ocupat cu aspect teoretice si conceptuale asupra naturii muzicii.
Textul care urmeaza este bazat pe eseul lui Dwight “Muzica”, publicat in 1849 de catre prietena sa Elizabeth Peabody intr-o colectie de articole despre arta numita “Lucrari estetice”.In aceasta lucrare el descrie muzica in spiritul Transcedental, ca un limbaj universal prin care comunicam cu cele mai profunde dimensiuni ale realitatii, uniunea intre viata si univers.(In comparatie cu “Supra-sufletul” lui Emerson).
Nici o alta comuniune nu este atat de intima ca cea care se petrece prin muzica.Intima- si totusi aproape mistica.Este o intimitate care nu e profanata de un sens extern de familiaritate, ci o intalnire si o comuniune cu idealul care nu devine niciodata familiar.
De ce se intampla asa, daca nu pentru ca sentimentul tinde intotdeauna spre armonie, in timp ce gandul diferentiaza si imparte?
[…]
Impulsurile innascute ale sufletului – sau ceea ce numim pasiuni, afectiuni, inclinatii, dorinte – sunt, toate, cand le examinam in esenta lor si tendinta originara nedistorsionata, feluri de dragoste implantate in mod divin.
Uniunea, armonia de un anume fel, este insasi viata lor.Sa intalneasca, sa unifice, sa amestece prin metode complexe si rapide, este intregul lor scop si efort prin eternitate.Sunt atrase catre ceea ce trebuie sa fie destinul lor: nu catre coliziune, nici exces urmat de epuizare, nici discordie, haos si confuzie; ci sa creeze legaturi de intelegere si conexiune intre toate sferele, de la cele mai simple pana la cele mai universale acorduri.Prin acestea (cum altfel?) inimile rasei umane vor fi intretesute intr-o constiinta colectiva, un intreg nedivizat, un temple viu nu prea ingust, nici prea fragmentat, pentru a primi spiritul lui Dumnezeu.
Nu este acesta proclamat prin muzica, limbajul natural al acestor pasiuni, care nu pot exprima coruptie si nici sentimente de rautate, fara sa inceteze de a fi muzica;care nu are ton pentru nici o pasiunea rea, si care orice ar exprima transforma in armonie si frumusete?Amestecul armonios al tuturor acestor pasiuni in una singura devine iubirea fundamentala a omului, cea mai adanca si nedivizata viata.Aceasta este iubirea lui Dumnezeu […] catre care sufletul isi cauta calea, printr-un instinct oarecum orb, prin aceste armonii partiale, invatand treptat sa inteleaga natura universala a dorintei si iubirii sale.
Orice exprima muzica se traduce prin frumusete si armonie.(John Sullivan Dwight, 1848)
Sentimentul unitatii, cel mai puternic adanc sentiment de care este capabil un om, marea iubire in care toate celelalte iubiri curg – pentru a se intalni, nu pentru a se pierde.Cand cativa isi doresc un conflict, privesc catre sursa si indata sunt reconciliati prin pasiune pentru gloria intregului.Inalta o persoana deasupra gandurilor despre sine, facandu-l in toate sensurile in intregime el insusi, unind pasiunile care seamana cu fetele multicolore ale unei prisme intr-una clara si universala ca lumina.Este sentimentul care cauta doar armonia si ordinea, asa incat toate lucrurile, fie ca sunt din lumea interioara sau exterioara, sa fie perfect transparente pentru iubirea esentiala, astfel incat conditia unica pentru pace si fericire, constiinta unuia in toti si a tuturor in unul, nu va mai fi niciodata incompleta.
Aceasta e ceea ce bunul simt al umanitatii defineste ca sentiment religios – esenta pura a religiei.
Muzica este limbajul natural al acestui sentiment, principala celebrare a cultului sau, o celebrare care nu isi poate pierde sacralitatea.Pentru ca muzica nu poate inceta sa fie armonie, nu poate inceta sa simbolizeze relatia sacra a fiecaruia cu toti, nu poate fi patata, asemenea razei de soare care patrunde in toate colturile.Muzica nu poate reduce sau ascunde mesajul pe care il poarta; nu poate sa minta.Nu poate pune intrebari mintii, sau sa starneasca orice cu exceptia entuziasmului in stare pura.Este alfabetul lui Dumnezeu, nu al omului, inalterabil si incoruptibil, potrivit pentru armonia pasiunilor si iubirilor umane.Ne-a fost trimisa, in lunga iarna a dizarmoniei si conflictului, ca sa fie un perpetuu arhetip si sfatuitor, mai degraba decat o avanpremiera a armoniei care trebuie sa vina.
Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.