Prea multă virtute este rea pentru tine

Blaise Pascal (1623-1662) a fost un important filosof francez și un om de știință și matematician important. Interesul său pentru știință și matematică a început în copilărie. Ulterior, el a contribuit la fundamentarea teoriei probabilităților și la principiile hidraulicii, a realizat experimente științifice importante și a făcut mai multe invenții în domenii precum hidraulica, mecanica și fenomenul vidului. În 1654, pe 23 noiembrie între orele 10:30 și 12:30 noaptea, a avut o experiență religioasă profundă, pe care a menționat-o în caietul său, dar nu a descris-o. Acest lucru l-a influențat profund și și-a întărit convingerile religioase. Apoi și-a scris importantele sale texte filosofice și religioase, dar și-a continuat activitatea științifică. A murit la 39 de ani de o boală necunoscută.

Următoarele pasaje sunt adaptate din importanta carte a lui Pascal „Panseuri”, care este o colecție de fragmente, multe dintre ele despre subiecte religioase. Din moment ce nu a terminat-o niciodată, nu este clar cum a intenționat să le asocieze într-o carte. A fost publicată după moartea sa în anul 1670. În fragmentele selectate de mai jos, Pascal susține surprinzător că prea multă virtute nu este bună și poate fi chiar imposibilă. Orice virtute trebuie să fie echilibrată cu alte virtuți și chiar cu vicii. Această viziune este în concordanță cu părerea negativă a lui Pascal despre natura umană. Cartea sa dă impresia că oamenii sunt slabi, confuzi, supuși tentațiilor și distragerilor, necinstiți cu ei înșiși. Nu e de mirare că perfecțiunea nu este o opțiune pentru majoritatea dintre noi.

352

Puterea virtuții unei persoane nu trebuie măsurată prin eforturile sale, ci prin viața sa obișnuită.

353

Nu admir excesul unei virtuți precum curajul, cu excepția cazului în care văd în același timp excesul virtuții opuse, ca în cazul lui Epaminonda [un general și politician grec din Teba, secolul IV î.Hr.] care a avut cel mai mare curaj și cea mai mare bunătate. Altfel nu se ridică, ci cade. Nu afișăm măreția mergând la o extremă, ci atingând ambele extreme simultan și umplând tot spațiul dintre ele. Dar poate că aceasta este doar o mișcare bruscă a sufletului dintr-o extremă în cealaltă extremă, chiar dacă de fapt se află întotdeauna la un anume punct. Și dacă este așa, cel puțin acest lucru indică agilitatea sufletului, dacă nu măreția lui.

354

Natura unei persoane nu este întotdeauna să avanseze. Are avansurile și retragerile sale.

Febra are vremurile reci și vremurile calde; iar frigul dovedește, la fel ca și caldul, măreția focului de febră. Descoperirile bărbaților din veac în veac se dovedesc la fel.

Bunătatea și răutatea lumii sunt în general aceleași. Plerumque gratae principibus vices. [„Schimbările aproape întotdeauna îi plac pe cei mari”, Horace, Odes.]

355

Elocvența continuă te obosește.

Principii și regii se joacă uneori. Nu sunt întotdeauna pe tronurile lor. Se obosesc acolo. Măreția trebuie abandonată pentru a fi apreciată. Continuitatea în toate este neplăcută. Frigul este plăcut, ca să ne încălzim.

Natura acționează prin progresul itus et reditus [mers și întoarcere]. Merge și revine, apoi avansează mai departe, apoi de două ori mai mult înapoi, apoi mai înainte ca niciodată etc.

Valurile mării se comportă în același mod; și așa se pare că face și soarele în cursul său.

357

Când urmărim virtuțile până la extremele lor de ambele părți, apar vicii și ele apar acolo automat, în călătoria lor automată către infinit de mic. Și viciile apar într-o mulțime spre infinit de mare, astfel încât să ne pierdem în ele și să nu mai vedem virtuți. Găsim greșeala în perfecțiunea însăși.

358

O ființă umană nu este nici un înger, nici o brută și, din păcate, o persoană care acționează îngerul acționează bruta.

359

Nu ne susținem în virtute prin propria noastră forță, ci prin echilibrarea a două vicii opuse, la fel cum rămânem drepți între două vânturi contrare. Scoateți unul dintre vicii și cădem în celălalt.

360

Ceea ce propun stoicii este atât de dificil și de prost!

Stoicii afirmă că toți cei care nu sunt la un nivel ridicat de înțelepciune sunt nebuni și vicioși în același grad, precum cei care sunt la doi centimetri sub apă. [Stoicii spun că nu contează dacă vă aflați la doi centimetri sub apă sau la doi metri sub apă – în ambele cazuri vă înecați.]

502

Omul drept nu ia pentru sine nimic din lume, nici admirația lumii, ci doar pentru patimile sale, pe care le folosește ca stăpân al lor, spunându-i unuia: „Du-te”, și altuia, „Vino”. Patimile care sunt supuse astfel sunt virtuți. […] Trebuie să le angajăm ca pe niște sclavi, să le oferim hrană și să împiedicăm sufletul să ia din ele. Pentru că atunci când devin stăpâni, sunt vicii; și își dau hrana sufletului, iar sufletul se hrănește cu ele și este otrăvit.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.