Iubesc lumea prin tine

Erich Fromm (1974-1919) a fost un psiholog, psihiatru și filosof evreu de origine germană. Și-a făcut doctoratul în sociologie, apoi a studiat și a practicat psihiatria. După ascensiunea naziștilor, a părăsit Germania și a practicat și predat în New York, Vermont, Mexico City, Michigan și Elveția. Pentru mai mulți ani a fost asociat cu psihologii neo-freudieni, dar mai târziu a dezvoltat o abordare umanistă a psihologiei și filosofiei. A publicat multe cărți care abordau problemele de bază ale individului și ale societății.

The Art of Loving (1956) este una dintre cele mai populare cărți ale lui Erich Fromm. În această carte el face distincția între dragostea adevărată și formele distorsionate de iubire și susține că dragostea adevărată este rară în societatea noastră contemporană. În dragostea adevărată răspundem la izolarea noastră fundamentală, ne depășim limitele și ne conectăm cu lumea și cu viața. Acest lucru este foarte diferit de iubirea falsă, care se concentrează asupra individului – pe nevoile și interesul personal. Deoarece iubirea este o atitudine activă, reprezintă o artă care poate fi învățată și cultivată.

(Din capitolul 2, secțiunea 1)

Iubirea este o putere activă în persoană, o putere care sparge pereții care separă persoana de semenii săi, care o unește cu ceilalți. Iubirea îl face să depășească sentimentul de izolare și separare, totuși îi permite să fie el însuși, să-și păstreze integritatea. În dragoste apare paradoxul că două persoane devin una, dar totuși rămân două.

[…]

Invidia, gelozia, ambiția, orice fel de lăcomie sunt patimi. Dragostea este o acțiune, practica unei puteri umane, care nu poate fi practicată decât în ​​libertate și niciodată ca rezultat al unei constrângeri. Dragostea este o activitate, nu un efect pasiv. Este a „rămâne îndrăgostit”, nu a „te îndrăgosti”. În modul cel mai general, caracterul activ al dragostei poate fi descris spunând că dragostea este în primul rând dăruire, nu primire.

Ce înseamnă a dărui? Oricât de simplu pare răspunsul la această întrebare, este de fapt plin de ambiguități și complexități. Cea mai răspândită neînțelegere presupune că dăruirea înseamnă „renunțarea” la ceva, lipsirea, sacrificarea.

[…]

Dăruirea este cea mai înaltă expresie a puterii. În actul dăruirii, experimentez tăria, bogăția, puterea. Experiența vitalității și puterii sporite mă umple de bucurie. Mă resimt debordant, risipitor, viu, deci bucuros. A dărui este mai bucuros decât a primi – nu pentru că este o pierdere, ci pentru că în actul de a dărui stă expresia vitalității mele.

[…]

Ce dăruiește o persoană alteia? Se dăruiește pe sine, cel mai de preț lucru pe care îl are, își dă viața. Acest lucru nu înseamnă neapărat că își sacrifică viața pentru celălalt – ci că oferă din ceea ce este viu în el însuși. Îi oferă din bucuria sa, din pasiunile sale, din înțelegerea sa, din cunoștințele sale, din umorul său, din tristețea sa – din toate exprimările și manifestările a ceea ce este viu în sine însuși. În această dăruire, o îmbogățește pe cealaltă persoană, îmbunătățește sentimentul de viață al celuilalt, sporindu-și propriul sentiment de viață. El nu dăruiește pentru a primi. A dărui este în sine o bucurie rafinată. Dar, dăruind, el oferă neapărat ceva vieții în cealaltă persoană, iar ceea ce este adus la viață se răsfrânge înapoi asupra lui. Dăruind cu adevărat, nu poate să nu primească ceea ce i se oferă înapoi. A dărui înseamnă a face din cealaltă persoană un dătător și amândoi împărtășesc bucuria a ceea ce au adus la viață. În actul dăruirii se naște ceva și ambele persoane implicate sunt recunoscătoare pentru viața care se naște pentru ei doi. În ceea ce privește dragostea, asta înseamnă: Iubirea este o putere care produce dragoste. Impotența este incapacitatea de a produce dragoste.

(Din capitolul 2, secțiunea 3)

Iubirea nu este în primul rând o relație cu o anumită persoană. Este o atitudine, o orientare a caracterului care determină relația unei persoane cu lumea în ansamblu, nu față de un „obiect” al dragostei. Dacă o persoană iubește doar o altă persoană și este indiferentă față de restul semenilor săi, dragostea sa nu este iubire, ci un atașament simbiotic sau un egocentrism extins.

[…]

Dacă iubesc cu adevărat o persoană, iubesc toate persoanele, iubesc lumea, iubesc viața. Dacă pot spune cuiva: „Te iubesc”, trebuie să pot să spun „Iubesc în tine pe toată lumea, iubesc prin tine lumea, mă iubesc și pe mine în tine”.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.