Subiectivitatea este adevăr

Søren Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof danez care este considerat unul dintre cei doi „părinți” ai existențialismului (celălalt fiind Friedrich Nietzsche). S-a născut la Copenhaga într-o familie bogată și a trăit acolo cea mai mare parte a vieții sale în relativă singurătate. A fost logodit o dată, dar după câteva luni a rupt logodna (iar femeia s-a căsătorit rapid cu altcineva). Critica sa față de societate și religia organizată i-a iritat pe mulți  și i-a îndepărtat. A murit într-un spital din cauza complicațiilor medicale la vârsta de 42 de ani. Lucrările sale au devenit celebre abia în anii 1920 și de atunci au fost foarte influente.

Scrierile ample ale lui Kierkegaard se învârt în primul rând în jurul problemei cum să trăiești cu adevărat sau în mod autentic (sau cum să fii creștin, așa cum o exprimă uneori). Pentru el, adevărul este subiectiv și a trăi cu adevărat înseamnă a trăi cu întreaga ființă, cu pasiune, angajament și credință. Majoritatea oamenilor, cu toate acestea, trăiesc o viață plictisitoare de auto-înșelăciune, deci nu trăiesc cu adevărat.

Următorul text este adaptat din cartea lui Kierkegaard Postscript Neștiințific Conclusiv (1846), pe care a scris-o sub pseudonimul „Johannes Climacus”. În această carte, Climacus atacă ideea că religia, în special creștinismul, este o credință obiectivă în anumite idei. Gândirea obiectivă se referă la fapte în afara gânditorului, iar gânditorul însuși nu este important. În schimb, gândirea subiectivă se referă la gânditorul însuși și la interiorul său, și nu mai puțin decât la obiect. Este o chestiune despre modul în care persoana se leagă de sine și de problemă – pasiunea sa, angajamentul său, preocuparea sa-, și dacă „își însușește” problema și o internalizează. Astfel, dacă crezi în principiile creștinismului într-un mod obiectiv ca și cum ar fi o teorie științifică, fără pasiune și angajament, atunci nu crezi cu adevărat.

Pentru o reflecție obiectivă, adevărul devine un obiect, ceva obiectiv, iar gândirea îndepărtează de subiect. Pentru reflecția subiectivă, adevărul devine o chestiune de însușire [internalizare], de interioritate, de subiectivitate, iar gândirea trebuie să pătrundă din ce în ce mai adânc în subiect și subiectivitatea sa. La fel ca în reflecția obiectivă, atunci când apare obiectivitatea, subiectivitatea dispare, tot așa subiectivitatea subiectului devine etapa finală, iar obiectivitatea dispare. Nu este uitat nici o clipă faptul că subiectul este un individ existent și că existența este un proces de devenire și, prin urmare, ideea că adevărul este o identitate între gândire și realitate este o iluzie a abstractizării. Acest lucru nu se datorează faptului că adevărul nu este o astfel de identitate, ci pentru că credinciosul este un individ existent, iar pentru el adevărul nu poate fi o astfel de identitate atât timp cât el există ca ființă temporală.

[…]

Toate cunoștințele esențiale privesc existența; Or, doar cunoștințele care se referă la existență sunt esențiale – sunt cunoștințe esențiale. Toate cunoștințele care nu sunt existențiale – care nu implică o reflecție interioară, sunt cu adevărat cunoștințe accidentale. Gradul și domeniul lor de aplicare nu au nicio importanță.

Cel mai înalt punct al interiorității unei persoane existente este pasiunea, deoarece pasiunea corespunde adevărului ca un paradox, iar faptul că adevărul devine paradox se bazează pe relația acestuia cu un individ existent. Unul corespunde celuilalt. Uitând că suntem subiecți existenți, pierdem pasiunea, iar adevărul înceteazî a fi un paradox, dar subiectul cunoscător începe să-și piardă umanitatea și devine fantastic. Și adevărul, la fel, devine un obiect fantastic pentru acest tip de cunoaștere.

Când problema adevărului este ridicată într-o manieră obiectivă, reflecția este îndreptată în mod obiectiv către adevăr ca obiect. Reflecția nu se referă la acestă relație, ci la întrebarea dacă se leagă de adevăr. Dacă ceea ce este legat cu sinele este adevărul, subiectul este în adevăr. Când problema adevărului este ridicată într-un mod subiectiv, reflecția este direcționată subiectiv către relația individului. Dacă acest CUM al relației este în adevăr, individul este în adevăr, chiar dacă CE-ul cu care este legat nu este adevărat.

Putem ilustra acest lucru examinând cunoașterea lui Dumnezeu. În mod obiectiv, întrebarea este dacă obiectul este adevăratul Dumnezeu. Subiectiv, întrebarea este dacă individul este legat de un CE în așa fel încât relația sa este o relație cu Dumnezeu. De ce parte se află adevărul? Ah, să nu alegem medierea și să spunem: nu este în ambele părți, ci în medierea amândurora.

[…]

Dacă o persoană care trăiește într-o cultură creștină merge în casa lui Dumnezeu, casa adevăratului Dumnezeu, cu o concepție adevărată despre Dumnezeu, cu cunoașterea lui Dumnezeu și se roagă – dar se roagă cu spirit fals; și dacă o altă persoană care trăiește într-o țară idolatră se roagă cu pasiunea totală a infinitului, deși ochii lui stau pe imaginea unui idol – unde este cel mai mult adevăr? Această persoană se roagă cu adevărat lui Dumnezeu, deși se închină unui idol. Cealaltă persoană se roagă în neadevăr față de adevăratul Dumnezeu și, prin urmare, se închină cu adevărat unui idol.

[…]

Accentul obiectiv este pe CE se spune; accentul subiectiv este pe CUM se spune. […] Numai în subiectivitate există decizie și angajament, așa că a căuta în obiectivitate înseamnă a greși. Pasiunea infinitului este cea care produce hotărâre, nu conținutul ei. În acest fel, subiectivul CUM și subiectivitatea sunt adevărul.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.