Violența filosofiei

Maria Zambrano (1904-1991) a fost o filosoafă spaniolă a cărei filosofie a fost extrem de poetică. A studiat cu filosoful Ortega y Gasset, apoi a predat filosofia la Universitatea din Madrid. A fost implicată în războiul civil spaniol, iar când Franco a ajuns la putere a plecat în exil în Mexic și în alte locații din America. După al doilea război mondial s-a mutat la Paris și în alte orașe europene, iar în 1984 s-a întors să locuiască în Spania, unde a primit premii și recunoaștere.

Filosofia Mariei Zambrano este poetică nu numai în stil, ci și în conținut: crede că poetica este necesară pentru a înțelege aspectele mai profunde ale existenței umane. Prin urmare, opera sa poate fi descrisă ca o filosofie poetică. Următoarele pasaje sunt adaptate din eseul lui Zambrano „Gând și poezie”, care a apărut în cartea sa „Filosofie și poezie” (publicată în 1939). În acest eseu, ea investighează aspectele comune și diferențele dintre poezie și gândirea filosofică. În acord cu Aristotel că filosofia începe cu mirarea, ea susține că filosofia și poezia au o rădăcină comună: ambele încep cu „admiración” (în spaniolă: admirație, dar și uimire sau mirare) – față de lucrurile care apar în jurul nostru.

Totuși, aici căile lor se împart: Poezia rămâne în admirație, în timp ce filozofia întrerupe admirația, se retrage și caută ceva ascuns, invizibil: ideea unificatoare care se ascunde în spatele aparențelor. Zambrano consideră această întrerupere violență. Ea o compară cu forța care îl îndepărtează pe filosof de pe umbrele din peștera lui Platon.

Care este rădăcina, în interiorul nostru, a gândirii și a poeziei?

[…]

Dacă gândirea s-a născut doar din admirație (admiración), așa cum ne spun anumite texte venerabile (Aristotel), atunci ar fi greu să explicăm modul în care gândirea ia forma filosofiei sistematice.

[…]

Totuși, într-un alt text venerabil găsim o altă rădăcină din care se naște filosofia: pasajul din Cartea a7-a a Republicii, în care Platon prezintă Mitul peșterii. Acolo, forța care naște filosofia este violența. Și într-adevăr, admirația (admiración) și violența împreună, ca niște forțe contrare care nu se distrug reciproc, pot explica acest prim moment filosofic, momentul în care găsim o dualitate și, probabil, conflictul original al filosofiei: mai întâi o uimire extatică în fața lucrurilor și imediat după aceea o încălcare a acestei uimiri pentru a se elibera de acele lucruri. S-ar putea spune că gândul își consideră obiectul ca fiind doar un pretext și că gândul își neagă imediat uimirea primitivă – și poate o trădează, atunci când sare rapid în alte zone și, astfel, îi întrerupe extazul nativ. Filosofia este un extaz care eșuează din cauza unei perturbări. Care este forța care o perturbă? Ce este cu acea violență, grabă, cu impulsul de a se elibera?

Și acum putem vedea mai clar condiția filozofiei: admirație (admiración), uimire în fața imediatului, pentru a se îndepărta violent de el și a sări la alt lucru – la un lucru pe care trebuie să-l căutăm și să-l urmărim, care nu ni se dăruiește, care nu-și oferă prezența. Și aici începe drumul dificil, efortul metodic de a surprinde ceva ce nu avem și pe care trebuie să-l avem …

[…]

Nu, nu toată lumea a urmat drumul greu al adevărului și a rămas fixată în prezent și în imediat, în ceea ce îi oferă prezența și îi dă formă, în ceea ce tremură de apropiere. Nu toți au experimentat o violență sau poate nu acest tip de violență. Nu toți au sărit să caute idealul și nu toți au fost dispuși să lupte pentru a urca dealul care duce de la simpla întâlnire cu imediatul la ideea permanentă, identică cu sine. Credincioși lucrurilor, fideli admirației lor extatice primitive (admiración), nu au vrut niciodată să o perturbe. Nu puteau, pentru că acel lucru era deja în interiorul lor și era întipărit în interiorul lor. Poetul avea deja în sine ce urmărea filosoful – într-un anumit sens, da, într-o manieră cu totul diferită.

[…]

Ce este acest posesor dulce și neliniștit care calmează și care nu este suficient? Știm că se numea poezie – și cine știe ce alte nume uitate? Și apoi, lumea s-ar împărți, despărțindu-se în două drumuri. Drumul filosofiei, unde filosoful a fost condus de dragostea violentă pentru ceea ce căuta, a abandonat suprafața lumii, generozitatea imediată a vieții […] Uimirea primară a fost transformată în interogare persistentă. Inchiziția intelectului și-a început propriul martiriu și, de asemenea, al vieții.

Celălalt drum este drumul poetului. Poetul nu a renunțat și nu a căutat, pentru că avea. Avea deja ceea ce îi apărea în față, în fața ochilor, în fața urechilor și a atingerii. A avut ceea ce a văzut și a auzit, ce a atins, dar și ceea ce a apărut în visele sale …

[…]

Drumul filosofiei este mai clar și mai sigur. Filosofia a triumfat în zona înțelegerii, deoarece a cucerit ceva solid, ceva atât de adevărat, compact și independent, încât este absolut, ceva care nu se bazează pe nimic și că totul se sprijină pe el. Rugozitatea drumului și renunțarea ascetică au fost compensate în mare măsură.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.