Frumusețea ca o viziune a perfecțiunii

George Santayana (1863-1952) a fost un filozof, poet și romancier spaniol. A a fost unul dintre cei mai proeminenți filosofi americani din secolul XIX și începutul secolului al XX-lea (împreună cu Emerson, James, Peirce, Dewey, Royce). Ca și copil, s-a mutat cu părinții săi din Spania în Boston, unde a mers mai târziu la Harvard, a primit doctoratul, apoi a devenit profesor de filosofie. În anii lui la Harvard a avut numeroase preocupări filosofice și literare. La vârsta de 48 de ani a demisionat de la universitate și s-a întors în Europa, unde a trăit pentru tot restul vieții și a refuzat toate posturile academice.

 Următoarele pasaje fac parte din prima carte filosofică lui Santayana, „Sensul frumuseții” (1896). În această carte, Santayana arată cum frumusețea ne dă un sentiment de perfecțiune. Frumusețea nu este o calitate metafizică absolută – este dependentă de percepția umană și de conștiința umană. Dar, având în vedere similitudinea minților umane, simțul frumuseții este, în general, similar pentru majoritatea dintre noi. Frumusețea este o mărturie că lumea poate armoniza cu idealurile noastre interioare.

Din capitolul 11

Frumusețea este o valoare, nu o percepție a unui fapt – este o emoție, un sentiment de dorință și apreciere. Un obiect nu poate fi frumos dacă nu poate da plăcere nimănui. O frumusețe la care toți oamenii sunt întotdeauna indiferenți este o contradicție.

Din capitolul 65

Numai binele vieții intră în textura frumosului. Ceea ce ne farmecă în comic, ceea ce ne mișcă în sublim și ne atinge în patetic, este o sclipire de ceva bun. Imperfecțiunea are valoare doar ca o potențială perfecțiune. […] În cele mai fericite și mai prospere momente ale umanului, când mintea și lumea s-au alăturat într-o scurtă îmbrățișare, frumusețea naturală a fost cel mai bine percepută, iar arta și-a câștigat triumfurile. Dar uneori se întâmplă, în momente mai puțin favorabile, că sufletul este înrobit faptelor sale și își pierde puterea de idealizare și speranță.

       Trebuie să ne clarificăm idealurile și să ne animăm viziunea de perfecțiune. […] Conștiința noastră a idealului devine mai clară atunci când avansăm în virtute și când facultățile noastre lucrează cu mai multă vigoare și certitudine. Când armonia vitală este completă, când actul este pur, credința noastră în perfecțiune devine viziune. O persoană este într-adevăr nefericită, dacă în toată viața sa nu a avut nicio privire de perfecțiune, dacă în extazul iubirii sau în încântarea contemplării nu a reușit niciodată să spună: „Este dobândit”. Astfel de momente de inspirație sunt sursa artelor, a cărei funcție mai mare este aceea de a reînnoi acele momente.

        O operă de artă este într-adevăr un monument adresat unui astfel de moment, memorialul unei astfel de viziuni. Și farmecul său depinde de puterea sa de a ne duce din distragerile vieții comune la bucuria unei activități mai naturale și mai perfecte.

Din capitolul 66

Există o vastă fundație a similarității în natura umană, astfel încât trăim într-o lume comună, având o artă și o religie în comun. Este inevitabil ca idealul nostru să fie același între aceste limite (așa cum ar fi diferit dincolo de ele). Și atât timp cât ne recunoaștem individual ca persoane, sau colectiv ca umani, trebuie să recunoaștem și idealul nostru interior, a cărui realizare ar fi perfecțiunea pentru noi. Acest ideal nu poate fi distrus decât dacă vom muri. O perfecțiune absolută, independentă de natura umană și variațiile sale, poate interesa metafizicianul; dar artistul și ființa umană vor fi mulțumiți de o perfecțiune care este legată de conștiința umană, deoarece este atât viziunea naturală a imaginației, cât și scopul rațional al voinței.

Din capitolul 67

Această satisfacție a rațiunii noastre, datorită armoniei dintre natura noastră și experiența noastră, este parțial realizată deja: conștientizarea frumuseții este realizarea acesteia. Când simțurile și imaginația noastră găsesc ceea ce doresc, atunci când corespondența dintre lume și minte este perfectă, atunci percepția este plăcerea, iar existența nu are nevoie de scuze. Dualitatea care creează conflicte dispare. Nu există un standard intern diferit de faptul extern cu care poate fi comparat. O unificare de acest tip este scopul inteligenței și afecțiunii noastre, nu mai puțin decât de simțul nostru estetic […] Prin urmare, frumusețea pare a fi cea mai clară manifestare a perfecțiunii și cea mai bună dovadă a posibilității sale. Dacă perfecțiunea este (așa cum ar trebui să fie) justificarea finală a ființei, atunci putem înțelege fundamentele demnității morale ale frumuseții. Frumusețea este o promisiune a posibilei conformități dintre suflet și natură și, prin urmare, este baza credinței noastre în supremația binelui.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.