Ideile profunde sunt aproape de rădăcinile mele.

Gabriel Marcel (1889-1973) a fost un filozof, dramaturg, pianist și critic muzical existențialist francez, care a scris despre condiția umană în lumea modernă. A studiat filosofia sub conducerea lui Henri Bergson și a altora la Universitatea din Paris și Sorbona. A crescut ateu, dar s-a convertit la catolicism la vârsta de 40 de ani, iar scrierile sale au o orientare vag spirituală. Deși este considerat un existențialist, filosofia sa este foarte diferită de cea a lui Sartre, pe care îl critica adesea. Lumea lui Marcel are posibilitatea unei adevărate comunități, speranță și sens. Scrierile sale filosofice nu sunt ușor de citit – sunt de obicei ca teme muzicale care se dezvoltă în moduri complexe, mai degrabă decât o teorie liniară.

Următorul text este adaptat din cartea principală a lui Marcel, „Misterul ființei” (1951). Aici Marcel explică ce înseamnă să spui că o idee este adâncă sau profundă. O idee profundă nu îmi este ușor accesibilă, nu este aici cu mine – este ascunsă, este departe de suprafața vizibilă a minții mele. Prin urmare, o idee profundă este departe de mine. Dar este și aproape. Este aproape de esența mea, este aproape de rădăcinile mele. O idee profundă este ca țara mea natală, țara în care m-am născut: acest pământ poate fi departe, dar este și aici în sângele meu. Pentru a spune altfel, o idee profundă este ca o promisiune – indică o clarificare și o înțelegere viitoare, dar se referă și la trecutul îndepărtat, înapoi la rădăcinile mele. Prin urmare, o idee profundă este departe și aproape în același timp și, în acest sens, este dincolo de spațiu și timp.

Din CAPITOLUL 9

Aș spune că simțim un gând la fel de profund sau o idee la fel de profundă, dacă apare într-o regiune dincolo de sine, o regiune vastă care este mai mult decât poate înțelege ochiul. […] Experiența noastră de profunzime este legată de sentimentul că se face o promisiune, dar că putem atinge doar tangențial împlinirea acelei promisiuni.

Cu toate acestea, ar trebui să observăm că această vizualizare a unei perspective îndepărtate – acest strălucitor „acolo” așa cum am putea să-l numim – nu este ceva ce simțim ca și cum am fi „în altă parte”. Ar trebui să o descriem ca fiind îndepărtată, totuși o simțim intimă, lângă noi. Trebuie să transcendem distincția spațială și pragmatică între ceea ce este aici și ceea ce este altundeva.

Distanța ne apare ca o distanță interioară, ca ceea ce putem descrie ca un ținut de care ne este dor. Acesta este, de fapt, exact modul în care persoana exilată își experimentează patria pierdută. Patria unei persoane poate fi îndepărtată, dar are o legătură cu ea care nu poate fi ruptă. Acest dor este diferit de visul pe care l-a avut în tinerețe pentru o țară străină exotică, pentru că acea țară străină (oricât de viu ar fi imaginat-o) rămâne în imaginație, un „altundeva”. În schimb, propria țară a unei persoane nu este ceva imaginar, ci este în sânge.

Prin urmare, trebuie să ne concentrăm asupra stării unei persoane care nu este pe deplin identificată cu împrejurimile sale reale. O oarecare coincidență l-a exilat acolo unde se află acum, iar locul său este locul său doar întâmplător. În condițiile actuale la care trebuie să se supună, acest loc real poate fi văzut doar ca un „dincolo”, ca căminul dorului de casă.

[…]

Să observăm, totuși, că ceea ce am exprimat în termeni de spațiu ar putea fi exprimat și în termeni de timp. Și această schimbare a cheii este de mare interes pentru noi aici. În termeni de timp, o gândire profundă sau o idee profundă împinge mai departe înainte, cu alte cuvinte deschide o cale care poate fi urmată doar în timp. Este ca o scufundare intuitivă într-o investigație care poate fi dezvoltată doar pe o perioadă lungă de timp – un timp personal, trăit, uman.

Cu toate acestea, ar fi greșit să interpretăm ideea de profunzime pur și simplu în termeni de viitor. Din perspectiva noastră prezentă, viitorul nu poate fi privit ca pur și simplu ceva nou, ca ceva neașteptat care înlocuiește dintr-o dată vechiul prezent. Noutatea viitorului poate fi foarte atractivă, dar atunci când ne mutăm în viitor nu simțim că mergem în profunzime doar pentru că ne îndreptăm spre ceva nou.

Conceptul de profunzime apare doar atunci când ne gândim la viitor ca la ceva în armonie cu trecutul cel mai îndepărtat. Am putea spune chiar că în dimensiunea profunzimii, trecutul și viitorul se țin de mână într-un mod ferm. O fac într-o regiune care, din perspectiva tuturor aici-și-acum-urilor  noastre, poate fi descrisă ca aici-și-acum absolut. Și această regiune, în care ACUM și APOI tind să se contopească, la fel ca APROAPE și FAR în ilustrația noastră anterioară, nu ar fi altceva decât Eternitatea.

[…]

Aceasta este legătura misterioasă a viitorului și a trecutului, care în realitate poate avea loc doar la un anumit nivel care transcende lumea cauzei și efectului. […] Deocamdată este suficient ca discuția mea despre aceste idei foarte dificile să ne dea o privire de ansamblu asupra sensului în care opoziția dintre succesiv și abstract poate fi transcendată la un nivel supra-temporal care este și profunzimea sau interioritatea timpului.

Notă / Copyright note: Materialul din această secțiune provine din portalul PHILO-PRACTICE AGORA cu acordul expres al fondatorilor / The materials from this section are taken from the PHILO-PRACTICE AGORA with the express consent of the founders.